Aleea Calaretilor

Soseaua Kiseleff a fost trasata pe vremea ocupatiei militare rusesti, cand guvernator al Principatelor Romane (1829-1834) era generalul Pavel Kiseleff. Prioritatile edilitare vizau modernizarea si diversificarea zonei de nord, aferenta portii principale de intrare in capitala. Realizarile guvernatorului, un foarte bun administrator, au fost apreciate de conducerea orasului, care a denumit artera dupa numele sau.

Trecuta prin numeroase amenajari, “soseaua era dreapta, cu pomi umbrosi pe mai multe randuri, de ambele parti. Pe mijlocul ei circulau trasurile si, de la inceputul secolului nostru, si automobilele, iar lateral erau alei rezervate pietonilor, calaretilor si velocipedistilor”. (1)
In cursa de recuperare fata de traditiile occidentale si de transformare a Bucurestiului intr-un mic Paris, stilul arhitectural a fost precedat de o viziune de ansamblu a marilor artere.

Prin executarea Aleii Calaretilor inainte de evenimentele primului razboi mondial, s-a realizat o lucrare de mare rafinament urban. Aleea reprezenta un traseu pe axul nord-sud, intre Piata Victoriei si Country Club (Clubul Diplomatilor), strecurandu-se discret intre perdeaua forestiera a castanilor generosi si fatadele vilelor si institutiilor de la Sosea.

Initial aleea pleca din Piata Victoriei vis-à-vis de Muzeul Antipa, trecea de primul rond, iar mai apoi prin fata restaurantului Bufet (1892, arh. I. Mincu) ajungea la al doilea rond.

[foto 1: Aleea Calaretilor in anul 1909]

Acest traseu nu l-am mai prins. Cei din familie mi-a spus ca modificarea traseului Aleii Calaretilor s-ar fi facut din ratiuni practice, pentru a proteja zona de terase a Bufetului, astfel ca s-a ajuns la un nou parcurs, cu care am fost contemporan in perioada interbelica: plecand tot din imediata apropiere a Pietei Victoria, dar din capatul Soselei Jianu/Soseaua Buzdugan, de langa actualul institut de istorie Nicolae Iorga, aleea inainta pana la aproximativ 200 de metri de rondul statuii, de unde pe o diagonala SE-NV traversa parcul Kiseleff, angajandu-se pe strada arh. Mincu pana rondul doi, ocolind in acest fel Bufetul.

[foto 2: o alee dubla se poate vedea si astazi,
copacii fiind perfect aliniati pe laturi si pe sirul median]

De aici aleea se indrepta spre Arcul de Triumf - rondul 3, pe mana dreapta, fiind separata de carosabil de catre portiunea de trotuar rezervata pietonilor si biciclistilor.

[foto 3: vedere de pe Arcul de Triumf catre Piata Victoriei, perioada interbelica]

Dupa ce ocolea prin dreapta piata Arcului de Triumf (trasee care sunt si astazi oarecum vizibile, desi plantate cu gazon), aleea continua pe langa axul Kiseleffului, separata de o cortina impadurita, depasind Palatul Elisabeta, Expozitia Satului (creatia marelui sociolog Dimitrie Gusti) si intrarea in parcul Herastrau, amenajata in anul 1938, cu ocazia expozitiei Luna Bucurestilor.

[foto 4]

De la Piata Hipodromului (Piata Presei Libere de astazi), directia Aleii Calaretilor devia usor spre nord-nord est, pana la Country Club, unde lua sfarsit.

Avand o latime intre 6 si 8 metri, suprafata aleii era acoperita cu un pat gros de nisip. Intretinerea presupunea greblare, completare cu material si stropire de mai multe ori pe saptamana.

***

In anii 1936-37, se naste noul bulevard Maresal Prezan, renuntandu-se la vechea Sosea a Herastraului. Bulevardul uneste Piata Arcului de Triumf cu Piata Aviatorilor (Charles de Gaulle de astazi).

[foto 5]

[foto 6]

Tot atunci se decide si amenajarea unui tronson nou (vest-est) al Aleii Calaretilor, intre Rondul 3 si Piata Aviatorilor, traseul strecurandu-se intre sirul de trandafiri rosii care flanca trotuarul si fundalul verde al grilajului imbracat cu vita cataratoare care delimita parcul Herastrau.

Inainte de sistematizarea zonei, in dreptul strazii Popa Savu, pe terenul care ulterior va fi inclus in Parcul Herastrau, se afla o curte mare, cu o casa vagon, spatioasa, prevazuta cu constructii auxiliare pentru grajduri incapatoare si anexe. Era gospodaria celui mai bun antrenor roman de galop: Ion Gheorghe.
In perioada interbelica exista o traditie in familiile unor antrenori ca sa gospodareasca aceste asezaminte ca pe niste “sanatorii” pentru caii de curse accidentati pe hipodrom. Era obiceiul sa fie chemat un specialist “pantofar ortoped”, un neamt batran - Karl Lang - care confectiona sau repara la cald potcoavele in atelierul gospodariei (daca exista) sau cu ajutorul unei forje, transportata cu trasura. Neamtul era secondat de un mai tanar mester roman - Titi Tintea - care i-a si urmat in meserie. (3)

Dupa ce incepand cu 1923 Hipodromul Floreasca monopolizase cursele de trap, desfasurand si curse de galop si obstacole, hipodromul Baneasa va concentra toate activitatile. Urmare a unor disensiuni intre asociati (Trob, adica Trap si Obstacole, pe de o parte si SNIC – Societatea Nationala pentru Ingrijirea Cailor de rasa, pe de alta parte), cursele inceteaza si terenurile sunt incluse in planul de parcelare al cartierului Floreasca. Pe 8 Iunie 1937 se redeschide hipodromul de trap la Baneasa, pe terenul Clubului Calaretilor, acum modernizat si cu tribune noi, vecin cu hipodromul de galop. (2)
Aceasta emulatie hipica in zona de nord se va resimti si in patru zile efective de curse pe saptamana: duminica si joi pentru galop; sambata si miercuri pentru trap.

Tot personalul turfistic, cu locuinte si familii (antrenori, jockei, driveri, apprentisi, baieti de grajd) pana acum scindati intre Baneasa si Floreasca, isi va concentra prezenta in zona adiacenta axelor Jianu-Kiseleff, implicit in cea a cartierelor Herastrau/Aviatorilor si Baneasa.

Alaturi de Ion Gheorghe, scoala romaneasca de galop l-a consacrat si pe Nicolae Verone, o creatie a profesionalismului si seriozitatii, lansat in anul 1940.
Cei doi au fost la inaltimea elitelor straine, care formau o majoritate evidenta: A. Romanes, J. Wilson, Frank si William Gill (tata si fiu), Guliano, V. Kristoff si Pinka. Fost jockeu, Frank Gill devenise intre timp un redutabil antrenor. Tot antrenor devenise si cel mai mare baiat, Wiliam Gill. Fiul mijlociu (Eduard) si cel mic (Jean) concurau si erau creditati de rezultate, pe masura talentului de exceptie si a sobrietatii lor.
In aceasta perioada familia Gill locuia intr-o curte de pe Clucerului (strada paralela cu soseaua Kiseleff). In fiecare dimineata batranul antrenor Frank Gill se deplasa cu cei trei fii ai sai pe Aleea Calaretilor intr-o formatia ordonata de 2x2 si, punctuali de fiecare data, intrau pe poarta mare a hipodromului, de unde si renumele de “escadronul englez”. Dupa un timp familia Gill se va muta in cartierul Baneasa. (3)

Simon Schwartz era un venerabil patimas proprietar de cai de curse, patron al Galeriilor Lafayette. El a investit multa pasiune in alergarile de galop cu Scarba Mica, calarit de Roger Vincent si S.O.S. calarit de Aristide Cucu. Amandoi jockeii au fost gratulati de catre generosul proprietar cu cate un mic apartament in Parcul Filipescu, fiind si ei dintre obisnuitii Aleii Calaretilor.

Pe strada Aviator Sanatescu am fost vecin cu driver-ul si antrenorul L. Grunwald. Venise de la Viena, adus de dl. Admü, proprietarul unui grajd. Caii lui favoriti au fost Ali Baba, Lord Sleipner si Amilkar N.

***

In perioada de dupa 1935 (vezi si “Amintirile mele intre Bonaparte si Domeniilor”), cand timpul era frumos, obisnuiam sa merg aproape zilnic pe bicicleta intre cele doua leagane ale copilariei de neuitat. Plecat din casa bunicilor de pe strada Paris nr. 13 (Parcu Bonaparte), ieseam pe Aleea Alexandru, intram pe Soseaua Jianu, traversam si ma angajam la capatul pistei rezervate biciclistilor care debuta in paralel cu Aleea Calaretilor. La 100 de metri de Arcul de Triumf intram la stanga pe strada Pictor Mirea, de unde ajungeam pe Bulevardul Marasti, pe linia tramvaiului, pana in capatul strazii Aviator Sanatescu, unde era noua casa a parintilor.

In acest timp, la estul Arcului de Triumf se crea noua artera Maresal Prezan, larga si rectilinie. Concomitent, monumentul imbatranit (lemn si stucatura) a fost inlocuit cu o structura din beton armat, cu finisaje si fresce de marmura si de o cu totul alta anvergura. Pentru circa un un an de zile artera nou creata a devenit un urias santier de pietrarie, in paralel cu demolarile din zona.

La 5 ani, impreuna cu mama - Alice Grunau Dimancescu – am inceput sa explorez locuri necunoscute noua, veniti de curand in zona de nord a capitalei. Curand ne-am avantat spre o granita, care in imaginatia mea de copil respira un mister aparte: zonele cu arbori din preajma Kiseleff-ului si ale lacului Herastrau, nedomesticit inca. Camuflata de palcul des de copaci si boscheti, vechea Alee a Calaretilor, nedespartita de soseaua mai curand circulata de trasuri decat de automobile, se strecura spre piata Hipodromului.
Spre locurile inca salbatice, care peste numai 3 ani aveau sa alcatuiasca complexul parcului, aleea era delimitata de o serie de mici stalpi metalici, stilizati, cu o inaltime de aproximativ 1,20 metri. Vopsiti in verde, stalpii erau resturile unui gard metalic si aminteau de inconfundabilul parapet de pe malul Dambovitei, probabil un standard al primariei pentru delimitari. Acelasi gard separator - o pseudo demarcatie – insotea in lateral aleea pana la Clubul Diplomatilor. Rezolvarea imprejmuirii Parcului Herastrau se va solutiona in preajma anului 1938, prin montarea unui gard cu plasa dubla, vopsit in verde. Astfel, de la Country Club pana la Arcul de Triumf si Piata Aviatorilor, latura interioara era acum delimitata elegant si omogen.

Ii datorez unchiului meu, Radu Grunau [foto 7] - ofiter de cavalerie la Escorta Regala - doua amintiri placute. In 1937 (un an dupa ce trapul revenise din Floreasca) m-a dus pentru prima oara la Hipodromul Baneasa, la o reuniune de galop. Am si pariat. “Mergi cu mine pe mana francezului”, imi spusese. Am mers, dar Roger Vincent (calul nu il mai stiu) nu a castigat. A fost insa favoritul meu de acum incolo, asemuindu-l, datorita originilor, cu un muschetar.
Cu un an inainte, in urma insistentelor mele de elev in prima clasa de scoala, unchiul meu m-a luat pe cal intr-un tur scurt pe alee, pana la Bufet. A fost prima si ultima data cand am calarit, urmand insa sa fac “cariera” ca mare chibit pe Baneasa.

Echipa nationala de hipism/sarituri obstacole din perioada interbelica formata exclusiv din ofiteri: Rang, Zahei, Felix Topescu, Ionel Epure (mai tanarul coleg al unchiului meu), Apostol, Tudoran si Petre Chirculescu avea “cartierul general” pe Plevnei. Unele reuniuni internationale de sarituri cu obstacole de mai mare anvergura erau programate, prin execeptie, la Hipodromul Baneasa Trap/Clubul Calaretilor. Se disputau in zile dedicate, fara a se suprapune peste calendarul curselor de trap, intr-un fast special si respirau o aristocratie si o noblete iesita din lumea mercantilista a cunoscutului “pariu austriac” din cursul saptamanii. In aceste zile de mare sarbatoare, traiam la aceeasi cota de ierarhie valorica occidentala cu Aachen, Dusserdolf, Florenta, Roma sau Nisa. Frumoasa atmosfera de fair-play a concursurilor de echitatie intre natiuni avea sa fie risipita de norii cenusii ai celei de-a doua mari conflagratii mondiale.

[foto 8: Radu Grunau la un antrenament, 1935]

Revenind la Aleea Calaretilor, poate ca cele mai spectaculoase imagini se inregistrau pentru trecatorii aflati pe trotuare sau in trafic, atunci cand “amazoanele” reprezentand sexul frumos isi etalau costumele extravagante de calarie in leganatul splendidelor exemplare cabaline. Se remarcau figuri celebre, precum Anicuta Rusescu (fata generalului Rusescu), Dodi Sion (fata profesorului universitar Sion) si Dina Petrescu (toate trei prietene cu unchiul meu), respectiv Pierette Balaci, Dina Mihalcea, Jana Fotescu, Lucia Stadler, remarcate prin performantele din intreceri internationale ecvestre si in special in anii ‘38-‘39 la Campionatul Amazoanelor si Premiul Primaverii. (4) [foto 9]

Erau remarcabile si siluetele masculine, sobre si impozante in cizme inalte de piele, pantaloni albi cu vipusca, redingote negre si caschete colorate, calarind armasari naravasi. Printre ei: Petre Zwolfer, Octavian Adam si Constantin Aslan, dar si camarazii unchiului meu - Gheorghe Florescu, Mouck Sanatescu si Sandi Anastasescu - toti din elita cavaleriei.

Bunul meu prieten Mircea Mavriki, cu care am fost si coleg la Scoala Primara nr. 30 de pe strada Monetariei, colt cu Kiseleff, cat si mai tarziul la Liceul Titu Maiorescu (actual Colegiu I.L. Caragiale) isi aminteste un episod povestit in familie de catre tatal sau, colonelul Dimitrie Mavrichi [foto 10, 1915]: "In anii 1926-28 tata era elev la Scoala Superioara de Razboi. Colonelul de cavalerie Capsa scotea elevii la plimbare pe Aleea Calaretilor, pe soseaua Kiseleff, de cateva ori pe saptamana. Tata era mare sportiv, dar nu si mare calaret. I se atribuise un cal care fusese al unui general, obisnuit sa se plaseze in fruntea formatiei. De fiecare data calul incerca sa-l depaseasca pe colonelul Capsa si tata se chinuia sa-l retina. Nota la calarie a fost in consecinta..."

***

Ca o concluzie, Aleea Calaretilor a contribuit prin farmecul ei la personalitatea orasului Bucuresti, caruia ii asigura o ascendenta occidentala, delectand cetatenii aflati intamplator sau nu pe traseu prin prezenta cailor si a calaretilor cu echipamentul aferent.

Aleea trebuie privita si prin prisma aspectului practic de “curea de transmisie” intre bazele hipice frecventate de profesionisti sau amatori
-Hipodromul Baneasa, Country Club si iesirea spre Padurea Baneasa-Tunari
-Hipodromul Floreasca (1923-1937) si “sanatoriile” din zona Pietei Aviatorilor
-Regimentul de Escorta Regala (Calea Plevnei), Grajdurile Regale si sala de manej (Splai), Grajdurile Comunale (Stirbei Voda),
precum si intre zonele resedintelor personalului profesionist (Jianu-Kiseleff, Herastrau si Baneasa).

In anii puterii populare Aleea Calaretilor a disparut complet. Portiunea mascata de perdeaua de copaci si vegetatie cuprinsa intre Arcul de Triumf, Palatul Elisabeta si Expozitia Satului a fost desfiintata prin asfaltare, iar majoritatea celorlalte segmente au fost plantate cu gazon si copaci.
Intr-o epoca in care sepcile, basmalele si caciulile siberiene inlocuiau palariile, condamnarea la moarte a aleii va fi definitivata prin insasi disparitia hipodromurilor de galop si trap (1960).
Zeci de ani de dragoste pentru cai si performante au fost ingropati de excesul de zel al unor politruci care au ridicat stacheta peste cea a “marelui prieten” de la rasarit, acolo unde trapul supravietuise schimbarii de regim din 1917. Bazele hipice din Polonia, Ungaria si Germania de Est nu au fost nici ele sacrificate.

Considerat o reminiscenta a aristocratiei, galopul este anihilat complet. Trapul (mutat la Ploiesti) supravietuieste inertial si periferic, iar de ani buni este intr-o lunga agonie. Echitatia, tolerata de regim, a avut o soarta ceva mai blanda, sustinuta de activitatea cluburilor departamentale.

Aleea Calaretilor mai exista astazi numai in amintirea unor pasionati nostalgici, a celor care au iubit lumea cailor. A ramas fara calareti, dupa cum, parafrazand, prin desfiintarea regimentelor de cavalerie au disparut si cavalerii.

Nu pot sa inchei inainte de a multumi
-campionului de trap Andrei Brailovski (87 de ani) si fiului sau Adrian Brailovski,
-precum si lui Eugen Szabo si Ingrid McMurry, fiul si nepoata campionului de trap Iosif (Ioska) Szabo,
toti patru stabiliti in SUA. Mesajele lor de dupa publicarea unui articol de al meu mai vechi despre Hipodromul Baneasa si corespondenta purtata m-au determinat sa incerc sa refac partial imaginea a ceea ce a fost candva Aleea Calaretilor.

Radu Mihai Dimancescu
februarie 2011


citeste si:

• La Hipodrom
• Cei doi grenadieri

completare informatii:
1 - George Potra, Din Bucurestii de altadata, Editura Stiintifica si enciclopedica, Bucuresti, 1981
2 - Almanahul Trapului 1937, SAR Marvan, Bucuresti
3 - Alexandru Grigorescu, Odinioara la Baneasa, Mediana Edit – Jon Dumitru Verlag, 1996
4 - Emanuel Fantaneanu, Eternul Pegas – Pagini din istoria calariei romanesti, Editura Tracus Arte, Bucuresti, 2010

foto:
-bucurestiivechi.wordpress.com (1)-Google Maps (2, 4)
-www.romaniaviews.com (3)
-George Potra, Din Bucurestii de altadata (5, 6)
-colectia Grunau (7, 8)
-ilustratie A.E. Marty, 1920 (9)
-Mircea Mavriki (10)

harta:
http://www.muzeuldefotografie.ro/2010/01/o-harta-a-bucurestiului-interbelic/

• memorii Radu Mihai Dimancescu (seria completa):

La Hipodrom

(1937->1947)

Construit intre 1905 si 1908 dupa planurile arhitectului Ioan D. Berindei (avand ca ca sursa de inspiratie celebrul Longchamp parzian) hipodromul de la Baneasa a fost o initiativa a Jockey Club.

Intrerupte de razboi, cursele se reiau in anii 1919/galop si 1921/trap.

Hipodromul de trap Baneasa va fi relansat in 1937 pe un teren al Clubului Calaretilor (fondat in 1912), langa cel de galop.
Avea o conceptie moderna, simplist ca arhitectura si incapator.

Intre 1923 si 1936, trapul cunoscuse o puternica dezvoltare pe Hipodromul de la Floreasca, parasit la reluarea curselor pe Baneasa.





Furnicarul de oameni si animatia exagerata erau caracteristice celor patru zile de curse:
-duminica si joi pentru galop
-miercuri si sambata pentru trap

La hipodromul de galop era specifica moda aristrocratiei si a marii burghezii. Doamnele Bucurestiului isi etalau ultimele tinute si nelipsitul lornion. Domnii se imbracau clasic, uneori chiar in redingota cu joben.

Lumea era pestrit imbracata la hipodromul de trap, exceptand premiile principale (Derby-ul si Kilometrul lansat), acolo unde veneau membrii Casei Regale, ai guvernului si ai corpului diplomatic.

Accesul era si el diferentiat. La galop lumea venea cu trasuri si automobile, in timp ce in zilele curselor trap se venea mai ales cu tramvaiul si autobuzul. In zilele si la orele de curse functiona si linia H pe traseul: Piata Sfantul Gheorghe-Universitate-Piata Romana-Piata Victoriei-Strand-Hipodrom.
Am ajuns prima data la Hipodrom luat de Radu Grunau in 1937 (un an dupa ce trapul revenise din Floreasca). M-a dus sa si pariez la galop. Am mers pe mana lui Roger Vincent (calul nu il mai stiu) la recomandarea unchiului meu. A castigat calul calarit de jockeul englez Jean Gill.

*

Caii - armasari si iepe - se nasteau la crescatoriile din jurul capitalei. Mai erau si exemplare pur-sange aduse cu mari sacrificii din strainatate. Hergehelie regala a fost numai pentru cai de galop, avand grajdurile si crescatoriile la Scrovistea.

Debutul se facea la varsta de doi ani. Participarea cailor la Derby-ul Roman de trap si galop reprezenta perioada de varf a exemplarului respectiv. Erau admisi numai cai indigeni, pentru a incuraja crescatoriile locale. Varsta normala la care un cal putea sa debuteze la Derby era de trei ani. Prin regulament era permisa o singura participare la Derby.

In schimb, “Kilometrul lansat” (cursa de trap), programat o singura data pe an, era deschis tuturor cailor in forma, indigeni sau pur-sange straini.
Campioana absoluta era Joppa Hanover, o iapa pur-sange ne-autohtona, cu record de 1,19 min/km. Dupa 23 August, iapa respectiva a fost rapita de catre rusi care au pus-o chiar la caruta ca pretext, scopul real fiind de a o transporta la Moscova unde se reorganiza activitatea turfului sovietic!

Printre caii de trap de exceptie se mai remarcau Cliford Hanover, specializat in cursele de fond, si Dexter Hanover (cai frati), specializat in cursele pe distante scurte.
De asemenea, de poate vorbi si despre Barbara, reprezentanta formatiei Grajdanescu, ca si pretendentii la postura de leader, fantasticii Avion si Avantika, condusi de Nicolae Cerkasov, ca si colegul de generatie cu Barbara, Danko (adus din Ungaria), condus tot de Cerkasov. Va imaginati ca din Premiile Clasice unde erau programati caii potentiali favoriti, Cerkasov nu putea conduce decat unul din favoritii sai, pe care il preciza cu doua zile inainte de cursa. Cerkasov nu alerga decat in doua curse din zece, dar castiga aproape mereu. Pentru pariuri nu era o mare tentatie, cota lui mica fiind previzibila.

Dintre caii de galop am retinut in primul rand pe unii dintre castigatorii de Derby: Motan si Mosquito (frati), SOS, Bastard, Boer Bibi, dar si Ghiaur (multi din armasarii sau iepele pe care le vedeam in program il aveau dat ca tata), Balaur, Cetina, Bien Allez, Bleu de Roi, Cordon Rouge, Covrig.

*

Ca si istoric al trapului, trebuie remarcat ca revolutia bolsevica din 1917 a fost urmata de un exod ideologic, dar si sportiv legat de interesele profesionale ale comunitatii de trap din Rusia.
Au venit in Romania antrenori, driveri si prin exceptie, chiar proprietari.
Bunaoara, contesa E. Benckendorff plecase de la Moscova cu un vagon de cale ferata in care nu incarcase mobila, tablouri sau alte obiecte de pret, ci doar caii ei pur-sange, atat de dragi. La Bucuresti avea sa se stabileasca dupa o incercare nereusita la Constantinopole, unindu-si herghelia si destinul cu ing. Ion Matak (proprietar si mare animator al turfului).

Cel mai apreciat driver din lumea trapului era Nicolae Cerkasov (rus "alb"), “le diable rouge”, adus de la Paris. O perioada scurta a fost si angajatul lui Matak, care l-a concediat dupa ce Cerkasov ii facuse avansuri contesei Benckendorff.
Ultimul Derby inainte de plecare din nou la Paris a lui Cerkasov a fost castigat cu Fanfara 2.

Comunitatea rusa a dat culoare si valoare turfistica in perioada interbelica, stabilind o traditie.
Astfel a fost cazul antrenorilor: Terehov (grajdurile Matak-Benckendorff), Crotenko, Brailovski (cu talentatul fiu Andrei B. – leader consacrat si la hipodromul din Ploiesti, cu mult dupa nationalizare…), Nicolai Gaidaev, cu fiul sau Petrica G. (coleg la Ticeul Titu Maiorescu, mai mare cu trei ani), Andreewski (zis Mos Cosciug, cu fiul sau), Jasper Raimer cu fiul sau John R. (junior).
In postura de driveri: Sasha Corol (angajatul proprietarului de formatiune Scanavi, administratorul domeniilor Reginei Elisabeta), cu fiul sau Vania, coleg si el la Liceul Titu Maiorescu, alergand la cursele de deschidere.
Ca driveri indigeni, trebuie sa remarc pe Iosif Szabo, Ionescu-Bordei, Dobrescu (care isi forta prin programarea prea frecventa caii, fiind valoros prin tenacitatea cu care concura la multe alergari). Pe valorosul driver grec Tassopol, zis “Placintarul”. Ca sa termin cu cel mai bun reprezentant al generatiei tinere: Gheorghe Tanase, care s-a impus prin talentul sau de exceptie. A devenit campionul declarat al trapului romanesc (dupa placerea lui Cerkasov).
Singurul care ii ridica probleme lui Tanase a fost Mircea Stefanescu, si el elevul antrenorului vienez Grunwald, vecin cu noi pe Sanatescu, la numarul 54.

La galop, jockeii cei mai straluciti erau Roger Vincent (ajunsese sa aiba monta I la grajdurile regale), fratii Jill (William- deosebit de tehnic si sobru, Eduard - venit in 1944 de la Vasovia, un talent autentic dublat de energie si Jean), Aristide Cucu (leader-ul jockey-lor romani), Papadopulos (venit de la Atena), Nicolae Ilinca (prima monta a grajdurilor regale pana la venirea lui Vincent, Ilinca a fost concediat ca urmare a unui mare scandal cu curse trucate), incheind cu Stefan Botescu (frate cu mezinul G. Botescu, care fara sa fie un talent era foarte staruitor, participand la toate cele 8 curse ale programului unei reuniuni).
Mai existau printre jockey si alte figuri - Cristea (fost mare campion), Iorga, Tasim si fratii Stoian (recent licentiati ca jockey; ulterior au devenit componenti de baza la cursele internationale de galop programate in strainatate, dupa nationalizare). Sau Crisan, Enescu, Vasile si Ion Hutuleag (frati), Campeanu si altii.

Erau antrenori foarte buni in frunte cu Ion Gheorghe (grajdurile Olga Georgescu), Frank Gill (tatal fratilor Gill, jockei si antrenori si ei mai tarziu), William Gill (unul din fii lui F. Gill), A. Romanes (grajdurile regale Scrovistea), Wilson. Alti antrenori de valoare: Verone, Gabor, capitanul Guliano, Gabens, Pinka, Zimmerman, T. Cornea si Ujvari.

Printre proprietarii de cai de curse, erau unii mai modesti (pana la trei cai), dupa cum erau unii redutabili care aveau formatiuni de 25 de cai:
la galop - grajdurile Regale, hergeliile Moruzzi, I. Schwartz, doamna O. Georgescu, Ottulescu etc., iar la trap - hergheliile Benckendorff-Matak (denumita dupa 23 August – grajdul Odaile), col. Petrovici, Negropontes etc.
Dupa o activitate de maximum 12 ani, caii erau trimisi la herghelie ca armasari/iepe de monta.

*

Vara, sulky-urile alergau pe roti, ruland pe pista de zgura, iar iarna se alerga pe zapada, cu sulky-urile transformate in sanii.
La galop, sezonul era suspendat pe perioada iernii.

Intr-o reuniune, erau intre opt si zece curse, fiecare cursa avand premiul I, II si III. Premiul era impartit intre: proprietar, antrenor si jockeu/driver. Cursa de deschidere la o reuniune de trap sau galop era rezervata baietilor de grajd. Suplimentar, dar numai la trap, existau premii de deschidere pentru conducatorii amatori: Zenide, Camarasescu (era si proprietar, fara veleitati, precum Matak), Delaporta, Scanavi.

Pentru un premiu/alergare se faceau inscrieri cel putin cu o saptamana inainte, nominalizate prin cal si driver/jockeu. Formatiunea/grajdul puteau sa inscrie doi-trei cai din care ramaneau cel mult 1-2 cai in ziua cursei. De exemplu, herghelia Benckendorff-Matak avea in premiile clasice in ziua alergarii doi cai. Principalul favorit ca performante si forma era condus de driver-ul Matak, proprietar, (pe calul Oslo - de exemplu), iar calul secund (de exemplu Vengo) era condus de cel mai bun driver al sau (angajat).
Binomul respectiv, atat la trap cat si la galop, se numea in acceptiunea turfistica “a merge grajd”. In cazul de fata, Matak si Misa Pavlic aveau o strategie dinainte creionata, in care Matak era favoritul formatiunii, iar Pavlic cauta sa-i incurce pe urmaritori.

*

Atat la trap cat si la galop, sansele cailor erau echilibrate prin handicapurile acordate cailor buni in dauna celor mai slabi.
Criteriile de acordare a handicapului in alergarea premiului respectiv se faceau in functie de varsta, forma recenta, de situatia medicala si de sumele castigate de la inceputul anului respectiv. Exista o comisie care judeca handicapurile, care se acordau si publicau din timp. Antrenorul, altul decat driver-ul sau jockeul, alegea pana in ziua alergarii calul care avea cele mai mari sanse (incluzand aici si handicapul stabilit).

[rasfoieste->]

Handicaparea la galop se facea cu greutati, suplimentare celor prin care greutatea jockey-lor se echilibra. Greutatile se plasau sub sa.
La trap, driverii nu se cantareau, singurul handicap fiind cel de valoare.

La trap, handicaparea concurentilor era stabilita in distante de maximum 160-180 de metri, caii plecand de la linii de start diferite, decalate din 20 in 20 de metri. In fata cailor era situat un cordon elastic care cadea la cea mai mica atingere.
Pe parcurs, indiferent de viteza calului, ii era interzis sa galopeze. Prima data driver-ul din sulky primea un avertisment. Trebuia sa reimprime calului imediat cadenta de trap. La o recidiva, calul era descalificat pentru galopuri repetate, fiind condus de driver in afara pistei.

Toti caii plecau de la aceeasi linie de start prin ridicarea unui paravan situat pe pista de iarba.
Startul era anuntat la statia de amplificare cu vesnica formula: “Alergarea incepe peste 5 minute. Atentiune! 1, 2”, se auzea un zgomot de clopotei (“bing-bang”) pentru avertizarea finala dupa care urma zgomotul de pistol care declansa cursa.

Pe programe (trap sau galop), in dreptul calului figurau numele sau, al mamei si al armasarului. Numele calului trebuia sa inceapa cu prima litera din numele iepei.
Mai erau trecute: recordul carierei, antrenorul, jockeul si proprietarul.
Trebuie mentionat ca la grajdurile mai mari, erau trecuti in program in ordinea valorica descrescatoare, jockeii sau driverii care calareau caii de monta I, II si III.

De asemenea, trebuie spus ca fiecare proprietar de formatiune avea culorile si desenul specific imprimat pe echipamentul jockeului/driver-ului (sapca, bluza si pantaloni).

La ghiseele hipodromului se paria inainte de fiecare cursa. Pariurile se suspendau cu 10 minute inainte de inceperea cursei.
Se putea paria si la agentiile din oras, care erau in numar de circa 8, acestea inchizand pariurile cu o zi inainte.

Se putea juca castigator simplu pe alergare, plasat (cel care iesea pe locul 2), event (castigatorii la doua curse consecutive, mai putin premiul de deschidere), martingala (castigatorii la trei curse consecutive: 2, 3 si 4 sau 5, 6 si 7, seriile fiind facute de casa de pariuri). La toate cursele se puteau juca mai multe variante.
Referitor la cota pentru castigatorul unei curse, aceasta era 10 lei la care in eventualitatea castigului se adauga un supliment mic daca calul era jucat de toata lumea (ex: 10:11), fiind favorit. Sau un supliment/cota foarte mare daca calul era o gloaba care producea marea surpriza (ex: 10:350).
Austriacul era sarea si piperul curselor de trap sau galop. Trebuia sa indici castigatorul de la cursa a 2-a pana la cursa a 8-a sau a 10-a (cate erau programate). Daca aveai 8 castigatori si in ultima cursa nu nimereai castigatorul, biletul nu mai era bun de nimic. Din acest motiv, cei mai slabi de inger, inaintea ultimei alergari, nu mai reuseau sa astepte rezultatul final. Isi vindeau cu o suma destul de apreciabila buletinul, castigator pe linie pana in acel moment. Tranzactiile se faceau direct, nu prin case si banii se plateau pe loc.
In situatia in care nu exista nici un buletin castigator, sumele se raportau, putand sa ajunga la valori foarte mari.

In lumea si atmosfera curselor de galop ce aveau loc joia si duminica, asa cum am mai spus, activau si doi jockey francezi: Roger Vincent, campion al turfului (castigator al Derby-ului Roman in 1936, cu Gorgos) si M. Mullot, alt remarcabil talent francez (castigator si el al Derby-ului in 1937).
Vincent era rasfatatul proprietarilor de cai pur-sange, fiind supranumit “cravasa de aur”. In paralel, I.Schwartz, proprietarul lui Socec-Lafayete, il solicitase pentru monta lui de cai si drept simpatie si recunostiinta pentru cursele castigate, Vincent primise in dar un mic apartament pe Aleea Alexandru, in Parcul Filipescu.

Pe strada Aviator Sanatescu la subsolul casei de la numarul 44, pe acelasi trotuar cu noi, exista o bodega destul de aglomerata, La Burlacu’.
In spatiul plin de fum de tigara, cu intrarea convertita dintr-un garaj, isi faceau aparitia Vincent si prietenul sau, Mullot, doua personaje foarte pitoresti chiar si pentru noi, copiii. Primul vorbea o limba romana rudimentara, foarte graseiata. Era perioada lui de glorie si isi traia succesul… Avea obiceiul sa-si deslege limba dupa mai multe paharele de rachiu. Spre interesul asistentei, venita special, facea diverse aluzii la viitorii favoriti din premiile clasice ale zilelor urmatoare (derby-ul de galop, premiul regal, premiul Arcului de Triumf etc.). Ponturile se dovedeau destul de precise, astfel ca Vincent era urmarit cu cea mai mare atentie si cuvintele ii erau sorbite de chibitii pariori, acum tovarasi “dezinteresati” de baut cu cei doi francezi.
La fel se intampla si intr-un garaj din strada Barbu Stefenescu Delavrancea, la firma La Baiatu’, unde aceleasi indiscretii se faceau pe taramul trapului. Asta o stiam de la Radu Maiorescu, colegul meu de scoala, domiciliat pe strada Clucerului, vis-à-vis de celebra “La Coana Victorita”.

In primavara lui 1945, in urma luptelor dramatice desfasurate la Budapesta, hipodromul capitalei ungare a fost distrus aproape in intregime. Astfel, campionul Ungariei la galop, armasarul Martalodz, a aparut pe pista de la Baneasa – Galop. Asa a aparut rivalitatea dintre Peris (campionul nostru de pana atunci, armasar din grajdurile regale, calarit de cravasa de aur Vincent) si noul venit din Ungaria, luat in primire de A. Cucu.
Astfel, cei doi armasari erau programati la toate premiile clasice, unde infruntandu-se in spectacole celebre au ridicat tribunele de la Baneasa in picioare. Victoriile erau impartite. Pana la urma, Peris a avut un oarecare avantaj.

*

Dupa alegerile furate de comunisti (1946), toti jockeii si antrenorii straini sunt fortati sa paraseasca tara.
In 1948, dupa abdicarea regelui (1947), grajdurile, hergheliile si toate facilitatile sunt nationalizate.

In 1950, din ratiuni politice si edilitare, noua cladire a Casei Scanteii va ocupa o parte din hipodromul de galop, cursele continuand si in aceste conditii.

In 1960, ce mai ramasese din hipodromul de galop si intreg hipodromul de trap sunt demolate pentru a face loc Targului International (actualul Romexpo). Activitatile de trap s-au mutat la Ploiesti unde continua si azi ca traditie, dar in conditii foarte precare.

Datele de mai sus, legate de structura organizatorica a alergarilor (premii) si atmosfera generata de curse si pariuri, inclusiv enumararea grajdurilor (crescatori si proprietari), jockey-lor si driverilor sau a antrenorilor sunt rezultatul interesului meu de tanar spectator si mare admirator al curselor de pe Hipodromurile Baneasa, intre anii 1937-1947.

Pentru cei care doresc sa patrunda mai mult in lumea romantata a curselor de galop, recomand cu caldura cartea lui Alexandru Grigorescu, Odinioara la Baneasa.

rasfoieste ->]

citeste si:

• Aleea Calaretilor
• Cei doi grenadieri
  

Surse foto:
-harta Transport Bucuresti 1936 / www.tramclub.org
-alergarea derby-ului roman (galop) / Ilustratiunea Romana (iunie 1936)
-grup de conducatori (1936), prima zi de curse la Baneasa-Trap / Almanahul Trapului (1937)


preluare din "Amintirile mele intre Bonaparte si Domeniilor" de Radu Mihai Dimancescu (
http://bonaparte-si-domeniilor.blogspot.com)

• memorii Radu Mihai Dimancescu (seria completa):