10 dec. 2011

Sapca profesorului Grunau


Sub presiunea lunii noiembrie, care ameninta sa alunge si ultimele frunze din copaci (vom vedea si de ce vroiam sa evitam momentul…), am plecat intr-o mica excursie spre Branesti.
Colegi de calatorie imi erau tatal meu - Radu Dimancescu - si domnul inginer Vasile Constantin Diaconescu, custodele Muzeului Politehnica din Bucuresti, cel care impreuna cu echipa sa de muzeografi a organizat in octombrie 2010 o sesiune cu tematica silvica, ocazie cu care ne-am si cunoscut.

Plecati din fata bisericii Casin, in 30 de minute am iesit din Bucuresti. La intrarea in Branesti ne-am abatut de pe drumul principal spre dreapta, parcand in curtea Colegiului Silvic “Teodor Pietraru”. Am fost intampinati de domnul profesor Petre Lupusor, de la catedra de silvicultura, care ne-a condus in holul de onoare al colegiului.


Chiar la intrare se afla doua placi comemorative, iar imediat mai departe o mica galerie cu portrete ale unor profesori. Destinele lor au fost legate de cel al scolii. Intre ele, si cel al lui Paul Grunau, bunicul tatalui meu, cel care impreuna cu Teodor Pietraru a fondat scoala si cel care i-a fost si director cativa ani buni (1895-1907). Sub directoratul sau, Ministerul de Domenii aproba trecerea Padurii Pustnicu (642 ha) in administrarea scolii, pentru activitati practice (1902).

Micul nostru grup a fost salutat si de directorii scolii, doamna profesor Maria Udrescu si domnul profesor Mihai Cristescu, cu care ma intalnisem si la o vizita anterioara (decembrie 2010). Conducatorii scolii ne-au facut invitatia, acceptata pe loc, de a participa in 2013 la sarbatorirea a 120 de ani de la infiintarea asezamantului.









Ne-am reimbarcat in masina, de data aceasta si cu domnul profesor Lupusor, si, in formula de patru, ne-am oprit dupa numai 200 de metri pe marginea drumului care duce catre Manastirea Pasarea. Pe partea stanga se intinde o mica padure de stejari, plantata in anul 1905 la initiativa si sub supravegherea strabunicul meu, profesorul universitar Paul Grunau.


Denumirea oficiala, asa cum este recunoscuta la ocolul silvic, cat si in planurile scolii, este Arboretul Grunau. Toate seriile de elevi ai scolii de silvicultura au facut ore de practica aici.
Domnul profesor Petre Lupusor ne-a dat cateva detalii. Stejarii au fost plasati la o distanta optima unul de altul, astfel incat s-a dezvoltat doar coronamentul superior. Etajele inferioare si vegetatia de la sol nu au avut suficienta lumina. La vitalitatea padurii a contribuit o panza freatica plasata si ea la o adancime fericita. Din cele cinci hectare, au supravietuit trei, doua fiind sacrificate pentru extinderea unor cladiri anexe ale scolii. Cladirea veche a scolii, pierduta dupa cutremurul din 1940, se afla in vecinatatea acestei mici paduri. Supravietuirea Arboretului Grunau se datoreaza longevitatii stejarului ca specie, dar si existentei Ocolului Silvic Branesti, situat chiar peste drum.
Intrati cativa zeci de metri in adancul padurii, am admirat trunchiurile inalte si zvelte si frunzele ruginii. Am cules de jos cateva ghinde drept amintire. Printre ele si doua-trei gale (formatiuni lemnoase sferice, in care se dezvolta larvele viespilor).


Am ajuns si la momentul care da titlul povestirii de fata. Profesorul Grunau purtase in ultimii ani o sapca de stofa englezeasca. In vara anului 1936, tatal meu, aflat la varsta de sapte ani, a fost luat de bunicul sau (Tan-tan-tane, cum il numea) la o partida de vanatoare in via Radalicella de la Urlati. Avea sa fie ultima pentru profesor, care se va sfarsi la inceputul lui octombrie. Sapca a ajuns prin grija fiicei acestuia, Gabriela Grunau, la tatal meu, care a pastrat-o si el cu sfintenie, purtand-o cu drag de-a lungul timpului.
Tata mi-a facut o surpriza si isi adusese acum sapca cu el. Si-a potrivit-o pe cap si a tras cu putere in piept aerul proaspat al padurii. Probabil ca era cu gandul inapoi la vara lui 1936. Peste cateva clipe, si-a scos sapca si m-a rugat sa o “preiau”, intr-un schimb simbolic de stafeta. La randul meu emotionat, mi-am pus-o pe cap si ne-am imbratisat.

Am iesit din padure, bucurosi toti patru ca prinsesem o dimineata insorita. Avea sa fie ultima cu adevarat calda din aceasta toamna (a doua zi urma sa ploua si temperatura scadea cu 12 grade).

Nu este inca sfarsitul povestirii. Ne-am intors toti patru spre Bucuresti, la Muzeul Universitatii Politehnnica. Domnul inginer Diaconescu ne-a facut placerea sa ne ofere o vizionare exclusiva a muzeului, conducandu-ne prin istoria Politehnicii si printre colectiile si exponatele de mare valoare.


Prima atestare a asezamantului (cel mai vechi muzeu de istoria stiintei si tehnicii din Romania) dateaza din anul 1864 (mentionat fiind in planurile Scolii de Poduri si Sosele din Bucuresti). In spatiul amenajat pe discipline, exista si un stand de Silvicultura, in care profesorul Grunau afiseaza aceeasi rigoare si sobrietate “nemteasca”.

Ar fi de precizat ca in anul 1923 scoala superioara de silvicultura se muta de la Branesti la Bucuresti, unde functioneaza ca sectie in cadrul Politehnicii (localul Polizu) pana in anul 1948, cand are loc reforma invatamantului. Profesorul Grunau este sef de catedra, predand intre anii 1923-1933 urmatoarele materii: silvicultura, drept si protectia padurilor, economie politica teoretica si aplicata, administratie forestiera si politica forestiera.
In toamna anului 1947, tatal meu este admis la Facultatea de Silvicultura, fiind "pe urmele" bunicului sau. In al doilea semestru de scoala, la inceputul anului 1948, la 2 luni dupa abdicarea fortata a regelui Mihai, fiind membru al Tineretului National Liberal este arestat de catre Securitate, executand in total peste 10 ani de condamnari politice pentru pentru acuzatia de "uneltire si activitate subversiva impotriva regimului popular". Ca fost detinut politic nu a mai putut sa-si termine niciodata studiile.

Ne-am despartit, nu inainte ca tatal meu si domnul profesor Lupusor sa semneze in cartea de onoare a muzeului si cu o reconfirmare, aceea ca festivitatile din 2013 de la Colegiul silvic din Branesti sa implice si prezenta/contributia Muzeului Universitatii Politehnica si personal pe cea a domnului inginer Vasile Constantin Diaconescu, un mare profesionist al istoriei invatamantului si un prieten al silviculturii.










Seara am avut o conventie. Fiecare, la casa lui, a ciocnit in familie o cupa de sampanie Athenee Palace, in memoria profesorului Grunau, a destinului tatalui meu, dar poate si cu gandul la sapca, care acum are un alt stapan...

9 noiembrie 2011

Alin Dimancescu



foto: ing. Vasile Constantin Diaconescu, Alin Dimancescu


citeste si:

Un comentariu:

  1. Un blog croit dupa inima mea! Ma bucur sa citesc postarile, la fel cum ma bucuram in copilarie cand primeam o carte noua de povesti!

    RăspundețiȘtergere