9 dec. 2009

Cartierul C.F.R.

Copilaria mea in Parcul Domeniilor, in apropierea cartierului C.F.R., a insemnat si dupa-amieze de joaca in parcul Ciresarii sau bucuria de a prinde un bilet la unul din derby-urile de rugby Steaua-Dinamo desfasurate pe stadionul Parcul Copilului in anii '70-'80.
La scoala ni se preda despre Vasile Roaita si grevele muncitoresti de la atelierele CFR din '33.



Mai tarziu am invatat sa conduc pe o masina de scoala care se simtea in largul ei pe largile "bulevarde" aproape necirculate.

Istoria locului, mai jos, intr-o cronica care arunca o alta lumina asupra anilor in care tovarasii "importau" greve si miscari sociale.

Mai inainte, o harta a cartierului din anul 1926.
A.D.


Cartierul C.F.R. - aspecte bucurestene

Altadata staruia aci aspectul locului ars, fatal in apropierea marilor metropole, o bucata de pamant fara de farmecul porumbistilor si in acelasi timp lipsita de zgomotul unei mahalale cel putin. Orasul isi da intalnire cu ruralitatea intr’un loc pe a carui suprafata incerta zaceau intr’un peisaj strivit feraria veche, zgura si gunoaiele.
Curand industria, prin numeroase asezaminte la care se adaoga cladirile “Regiei” si impunatoarele constructii din partea locului ale Cailor Ferate, Au dat un iures hotaritor. Epuratia necesara a cuprins toata toata partea din stanga Caii Grivitei, mai sus de podul pe care comunica cu bulevardul Basarab. Lucrul a mai ramas de dorit inspre Cimitirul Sf. Vineri si pe insasi Calea Grivitei.

Si acum poti sa patrunzi intr’unul din noile cartiere, - am voit sa insemnam aci cateva randuri pentru cartierul C.F.R., - mai ales pe timpul asta cu zapada, cum ai intra intr’un targusor german de proverbiabila ordine. Mahalalele mai in varsta din apropiere au dreptul la toata invidia.
Sectionat geometric de liniile de cale ferata si fixat intre bariere, cartierul C.F.R. isi intinde paralele cateva bulevarde a caror ratiune de existenta este singura frumusetea lor. Nu servesc niciunei circulatii intense, nu canalizeaza nici un tumult de zgomote. Foarte rar poti sa vezi cativa trecatori, cotiga gunoierului, sau caruta brutarului.


O estetica specifica, cea a economiei: sobrietatea. Sub zapada, toate par sterilizate parca. Casele nu le-ai putea distinge unele de altele, decat dupa numarul de la poarta. Prezinta toate acelasi aspect, dela linia simpla a arhitecturei, numarul ferestrelor, albul aceleasi varuieli pana la constructia identica a gardului din fata. In interior acelasi numar de incaperi, acelasi confort. Identitatea unor cristale ivite din zeama murdara, prin vraja chimiei.
In aceleasi forme este prinsa si scoala primara a cartierului. Locuitorii care s-au inteles si invins nevoile nu au intarziat sa inalte o scoala si un cinematograf. Exista si pentru preumblari, desi acestea par cu totul exceptionale pe aci, un parc frumos de o intindere apreciabila. O piata a fost injghebata la capatul unuia din bulevardele de cari aminteam, astfel ca nimeni sa nu simta prea mult nevoia orasului si a sinei de tramvai, ce se sfarseste in apropiere. Le mai lipseste o biserica si scindarea de oras va fi cu totul reala.
Fara indoiala, curatenia si cumintenia aceasta surprind, mai ales cand te gandesti ca este vorba de una din periferiile Capitalei noastre. Am vizitat una din aceste “locuinte eftine”. Este surprinzator ceea ce s’a facut, s’a putut face mai precis, pentru cele cateva sute de familii ale meseriasilor si slujbasilor cailor ferate, adapostiti aci. Nu exista un ungher care sa nu fie destinat unei intrebuintari si in acelas timp omul are toata libertatea miscarilor sale. O organizatie care iti aduce aminte de cea a uneia din putinele cazarmi model pe care le avem: cinci minute, pentruca omul sa fie imbracat , echipat si adunat la locul alarmei.
Pentru ca aci salaslueste cea mai puternica dintre alarme: a muncii.
Masa si odihna sunt cronometrate, ocupatile si obiceiurile uniformizate. Oamenii sunt piese de schimb intr’un angrenaj, care isi continua miscarea si in timpul noptei.
De aci izvoraste un aspect care da locului o savoare nebanuita: copiii. Ei sunt singurii cari dispun de spatiul zilelor, singurii pietoni ai acestor bulevarde, adevarati stapani ai cartierului C.F.R. Este de-ajuns sa patrunzi, figura straina si mai ales insotit de un fotograf, pentruca o ceata galagioasa sa te inconjoare, sa te asedieze cu intrebari, sa te copleseasca. Te considera, oricine ai fi, ca pe unul de al lor, cu familiaritate, fara o legitima curiozitate cel putin. Cand ne afla ca am venit dinadins sa le vizitam cartierul, cu bucurie si mandrie nestapanita ne iau de mana, sa ne arate colturile mai noi, parcul si tot ceace socotesc ca ne va cuceri admiratia.

Timpul generos le-a pus inca un rand de purpura in obraji. Sunt imbracati cu totii modest, dar ingrijit. Ies dela scoala in cete pline de neastampar. Si-au oranduit ghiozdanele pe trotuar si bataia cu zapada s’a incins. Unul, mai sfios la inceput, nu-si mai baga in seama carjele cu cari isi duce piciorul frant, si asa sarind intr’un singur picior, pare mai inimos ca toti ceilalti. Altul, care cara intr’o saniuta doua caldari, uita de recomandarile de acasa si se amesteca in invalmaseala generala. Piata, mai rotunda si mai alba de zapada proaspata, devine neincapatoare pentru altii, cari au prins de veste si se grabesc sa vina. Nici o batrana care sa-i dojeneasca, nici un trecator care sa se indigneze de bulgarii svarliti in nestire, niciun gardist de strada care sa-i alunge… Lumea aceasta mica si voioasa, isi ia revansa si pentru catusele atelierelor ce le cuprind astazi parintii si maine ii vor strivi pe ei.
Trec din nou peste traseuri de cale ferata si peste bariere de fer, cari imi par acum cu mult mai semnificative ca la venire. Sanatatea si bucuria de dincolo isi iau ramas bun la primul capat de tramvai pe care il intalnesc. Iar in vagon, aburul orasului pare aducator de lesin si cosmar…
F.C.




Ilustratiunea Romana, decembrie 1933


citeste si:

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu