Craciunul in Sanatescu

(1934->1947)

Si in casa din Sanatescu 50 am respectat cu sfintenie datinile Craciunului, exceptand inaltimea bradului, silit de tavan sa fie mai scund ca cel din casa bunicilor din strada Paris. Treptat, lumanarile electrice au luat locul celor de ceara.

Facusem o “compania teatrala” a noastra. Se numea teatrul “Tobby” si nu a apucat sa faca alte reprezentatii decat cele din casa… Scriam si programe pentru piesele pe care le jucam, oferindu-le invitatilor inainte de reprezentatii.

“Compania” noastra debutase cu piese de lumini si umbre, montate intr-o cutie mare de lemn. Fiecare scena avea decorul ei si o regie de refelectoare cu lumini colorate, realizate si manevrate de Hering Tadeus, regizorul tehnic, un inginer polonez refugiat in Romania, pe care l-am si gazduit la noi in casa. Dupa un timp, Hering Tadeus s-a angajat ca sofer la A.C.F., moment in care s-a si mutat de la noi intr-o garsoniera. Era la dispozitia lui Hanzi Colias, sefa serviciului administrativ. Dupa terminarea razboiului, domnul Tadeus s-a reintors in Polonia, tinand corespondenta cu Ella Grunau, matusa mea.

A doua etapa a “companiei” a fost legata de reprezentatiile cu “actori”. De sarbatorile Craciunului, mama monta cu mine, Sanda/Teti (sora mea) si Geta (nepoata vieresei Dobrita din Valea Mielior) scenete pe teme religioase: Nasterea Domnului, Magii la Irod si altele.

Pe toata durata Craciunului mama ne canta la pian melodii traditionale germane pe versuri romanesti: Stille Nacht, heilige Nacht, O Tannenbaum!. Pianul fusese daruit mamei de bunicul meu - Paul Grunau - la mutarea noastra in Sanatescu. Mama avea talent pentru pian si voce, fiind mostenita nu de mine sau Sanda, ci de mezinul familiei, Vlad Calin Popescu, care se va naste in vara lui 1943, fiind botezat si el de Domnita Ileana la 1 august al aceluiasi an.

Trebuie mentionat ca pe timpul verilor pline de sentimente patriotice din 1939-40, Ion Dacian, directorul si primul solist al Operetei, a fost chemat in doua randuri la serate patronate de Domnita Ileana si organizate de parintii mei in living-ul de la parterul casei din Sanatescu.


preluare din "Amintirile mele intre Bonaparte si Domeniilor" de Radu Mihai Dimancescu
(http://bonaparte-si-domeniilor.blogspot.com)

Cuvinte de Sarbatori

Vin sarbatorile – prilej de bucurie, de inaltare, de reculegere.
Bucuria copiilor in asteptarea blandului Mos Craciun; inaltarea sufleteasca a adevaratilor crestini care tin nestinsa flacara credintei stramosesti; reculegerea celor osteniti in lupta apriga a vietii…
Se lumineaza bordeiul saracului, se lumineaza palatul bogatului si pretutindeni unde bate o inima de crestin, ziua Nasterii invioreaza si inveseleste sufletele.
Asa sunt sarbatorile mari pe care le-am apucat din batrani: un balsam, o mangaiere, o bucurie, impletite intr-un manunchi de nadejdi pentru o zi mai buna, mai fericita.
Trec ani dupa ani si farmecul lor, etern ca Dumnezeirea, se perpetueaza in timp si spatiu, sub puterea binevoitoare a credintei.
De aceea, ieri ca si astazi, astazi ca si maine, “Nasterea Domnului” pe care o sarbatorim de mii de ani, este vecinic noua.

Undeva, in Betleemul datinelor noastre dragi si scumpe, colindatorii vestesc in svon de sarbatoare “Nasterea Sfanta”.
Iata-i, micuti si goi, sub ferestrele noastre, prinzand cu glas de argint firul povestei fermecate, care an de an se repeta, ca un ecou fara de sfarsit…
O stea, un staul, un Prunc care a venit pe lume ca sa ne mantue de pacate… Feciorul dulgherului din Nazaret…
Ma revad si eu in anii copilariei, colindator pregatindu-mi cu infrigurare si cu luni inainte, steaua si cantecele…
Ceasurile acelea de bucurii nesfarsite, cand impodobeam, mandru si fericit, steaua de lemn, pe care mi-o daruia in fiecare an, tata… Emotia primelor hartii colorate pe care le lipeam cu grija, a primilor ingeri de carton pe care ii asezam cu evlavie si cu pricepere. Apoi clipa hotaratoare cand aprindeam, in prima seara, steaua care, in mintea mea de copil, stralucea mai frumos si mai puternic de cat steaua de la Betleem… Dar bucuria bietei mame, astazi raposata intru Domnul, care ma imbraca in douazeci de cojoace ca sa nu-i degere “odorul”? Cum ingrijea ea de tovarasii mei de drum, carora le incarca buzunarele cu dulciuri si bunatati, dupa primul colind pe care-l cantam in tinda casei parintesti!
Colindele noastre…
Cu mult mai tarziu, Ionita Dascalul mi-a talmacit intelesul adanc si frumusetea fara asemanare a acestei datini, pe care o gustam ani dearandul, din plin…
Parca-l aud: Intelegi, fatul meu, pentru ce colindele noastre sunt o comoara a Neamului, colinde pe care trebuie sa le iubim si sa le pastram neintinate, asa cuml e-am primit de la strabuni.
Colindele noastre…

*

Canta colindatorii… Canta cu ingerescul lor glas de argint, cantece din batrani…
Sa-i primim cu dragoste si cu voe buna. Ei sunt vestitorii crestinestilor bucurii ale Nasterii Mantuitorului, care ne veselesc si ne inalta acolo unde nici o putere pamanteasca nu ne poate ridica…
Cu aceste ganduri uram cetitorilor nostri “sarbatori fericite”!

teodoru


Ilustratiunea Romana
decembrie 1933