restitutio interbellica

Campionat de ski si saniute pentru copii (1929)

2012-01-01T23:52:00.022+02:00

In ziua de 7 Ianuarie s’a tinut la Sinaia al treilea campionat de ski si saniute pentru copii, organizat de Asociatia Sportiva Peles.
Au participat peste 60 de copii, cari au fost clasati pe categorii de varsta. Distantele de alergat au variat dupa puterile micilor concurenti.
Membri seniori ai Pelesului au ajutat la organizarea si conducerea concursurilor, cari au insemnat un nou succes pentru aceasta grupare sportiva.
De dimineata s’au desfasurat probele de ski, iar dupa amiaza cele de saniute.

[Startul concurentilor de saniute]

Seara la ora 18, la scoala primara, organizatorii concursurilor, d. prof. C. Ionescu si capitan Ioan Dimancescu, au distribuit concurentilor premiile: medalii, diplome, carti, ciocolata etc.

[Presedintele Pelesului, d. capitan Ioan Dimancescu,

in mijlocul unui grup de concurenti]

Rezultatele au fost urmatoarele:

A. SKI

Categoria I (18-20 ani)
1. Ionescu Nicolae
2. Tomescu Stefan

[Juniorii (18-20 ani), la a caror proba
a esit cel dintai d. Ionescu Nicolae (No. 24)]

Categoria II-a (16-17 ani)
1. Louis de Candido
2. Clinci Stelian

Categoria III-a (15-16 ani)
1. Ciocoiu Const.
2. Bursuc Aler.
3. Darvinte Tecuseanu

Categoria IV-a (14-15 ani)
1. Schmidt Ferdinand
2. Buliga Nicolae
3. Pavel A. Const.

Categoria V-a (12-13 ani)
1. Megelea Ion
2. Adam Const.
3. Clinici Alex.

Categoria VI-a (10-11 ani)
1. Fratila Gh.
2. Mihail Gheorghe, Kooner Andrei
3. Marc Vuccino

Categoria VII-a (8-9 ani)
1. Gheorghe Albu
2. Voicila Petre

B. SANIE

Categoria I (14-16 ani)
1. Delaranaga Victor
2. Stanicel
3. Serbanescu, Buliga Ovidiu

Categoria II-a (12-13 ani)
1. Adam Constantin, Megelea
2. Gaman Ion
3. Negulescu Elena

Categoria III-a (9-11 ani)
1. Soare Petre
2. Fratila Gheorghe
3. Mihail Gheorghe

Categoria IV-a (8-9 ani)
1. Victor Grigorescu
2. Dina Siomescu
3. Soare Nicolae

preluare din Gazeta Sporturilor, 12 ianuarie 1929, colectia Dimancescu
foto: Pilescu, Sinaia

citeste si:

Campionatele Romaniei de bobsleigh, ski si saniuta (1924)

2011-12-19T23:31:00.021+02:00

Pe o vreme splendida, adevarate zile de iarna, cu zapada din belsug si in conditiuni satisfacatoare de organizare s’au disputat campionatele nationale de bobsleigh, ski, saniuta si skijorning (ski cu cai).

Concursurile au avut loc la Sinaia in zilele de 3, 4, 5 si 6 Februarie si au fost conduse de un comitet ad-hoc din F.S.S.R., sub presidentia valorosului sportman maior Emil Palangeanu, dela Institutul de Educatie Fizica si care iarna trecuta a petrecut in patria sporturilor de acest gen, Suedia.

[D-l gen. Rasoviceanu, comandantul Divieziei I de Vanatori de Munte

si D-l G. Mateescu, primarul orasului Sinaia, asteptand concurenti]

[In asteptarea concurentilor]

Am observat foarte mult public venit din largul tarii, ca sa admire si sa incurajeze eforturile tineretului nostru, care vadeste un necontenit progres in practicarea sporturilor de iarna. Concurentii au fost mainumerosi decat la campionatele din precedentul an.
Cluburile din Bucuresti, Brasov, Cluj si Abrud si-au trimis reprezentanti.

Intrecerile de ski, care ofera o sanatoasa petrecere pentru populatia din partile muntoase, pe unde talpicile lunecoase au fost introduse, au format partea cea mai interesanta a programului. Dintre celelalte probe de iarna, skiul se dovedeste ca adevarat sport. In imposibilitate sa fie urmarite in desfasurarea lor din cauza parcursului lung, cursele de ski au fost cat se poate de emotionante.

Plecarile se dau din minut in minut, astfel incat lupta dintre adversari este alta decat la cursele de picior. Lungul itinerar de alergat pe teren variat reclama fiecarui concurent un antrenament metodic, pe langa vigoarea necesara.

Lupta pentru Maratonul Romaniei (30 km) si campionatul national de ski (14 km si 2 sarituri) a fost angajata intre aceaiasi temuti adversari: Leurzeanu Gheorghe dela Coltea din Brasov si Calista Alexandru dela Cercul Peles din Sinaia. Pista, in general, a fost aproape la fel la cele doua curse, aceea de mare fond avand un tur dublu, a traversat versantul nordic al Bucegilor, pana la Poiana Tapului, de unde s’a trecut peste apa Prahovei pe livezile din stanga vaii, revenindu-se in Sinaia.

Victoria ambelor probe a revenit anevoe lui Leurzeanu, care desi este foarte frumos dezvoltat, de statura inalta, tipul taranului dela munte, ii lipseste adresa si stilul miscarilor. La cursa de 30 km, o diferenta de 20 de secunde l-a clasat al doilea pe Calista. Acesta la campionat a luat locul al treilea, fiind depasit de Purcarea N., favorizat de o saritura admirabila.

[De la stanga la dreapta, planul I: Ardelea Gh. (clas. 7) si Stancel Ion,

planul II: Gaizer, Pozna, Purcarea, N. (clas. 2), Banciu D. (clas. 4), Pascu Teofil,
Candido Romano]

La alergarea de doamne (4 km), a triumfat d-ra Mateescu Mia (Cercul Peles) si la alergarea juniorilor (6 km), Bodeanu E. (Coltea). Sariturile, in lipsa unei trambuline sistematice au fost modeste.

Primejdiile oferite de pista improvizata pe strazile orasului, au pretins concurentilor de bobsleigh mai mult decat oricand, calitati de campioni... automobilisti si indrazneala draceasca. Campionatul de bobsleigh a revenit echipei Soc. Politechnica pe bobul no. I condus de d-l ing. Capriel. Celelalte curse pentru cupa Arsenie, cupa Iliescu-Branceni si cupa Doamnelor au fost castigate respectiv de d-nii ing. Miss Victor (Cercul Peles), pe bobul Leonard, G. Polizu-Micsunesti (T.C.R.) pe bobul Domnita si d-ra Bolton Dina pe bobul Joffre.

[Bobul Leonard, condus de D-l ing. Miss Victor in cursa Arsenie]

[Sarituri de trambulina pentru juniori: Tabaras Ion (clas. 2)]

Au fost simpatice alergari de saniuta. Lupta pentru intaietate s’a dat intre favoritii Cercului Peles, carora le-au revenit toate distinctiunile.

Rezultatele generale ale manifestatiei sportive, in aerul curat al Sinaiei, au fost dintre cele mai multumitoare, spre lauda initiatorilor si depinde de concursul – in mai mare masura asteptat – din partea factorilor autorizati, ca sa avem in sezonul viitor o si mai larga extensiune a programului.

Florian Dacu

Toate fotografiile: Foto Royal

sursa: Florian Dacu, Campionatele Romaniei de bobsleigh, ski si saniuta, Ilustratia Saptamanala, februarie 1924, colectia Dimancescu

(articol cu dedicatie de la autor, publicat pe povesteaunuicercetas.ro)

citeste si:

Sapca profesorului Grunau

2011-12-10T13:42:00.008+02:00

Sub presiunea lunii noiembrie, care ameninta sa alunge si ultimele frunze din copaci (vom vedea si de ce vroiam sa evitam momentul…), am plecat intr-o mica excursie spre Branesti.

Colegi de calatorie imi erau tatal meu - Radu Dimancescu - si domnul inginer Vasile Constantin Diaconescu, custodele Muzeului Politehnica din Bucuresti, cel care impreuna cu echipa sa de muzeografi a organizat in octombrie 2010 o sesiune cu tematica silvica, ocazie cu care ne-am si cunoscut.

Plecati din fata bisericii Casin, in 30 de minute am iesit din Bucuresti. La intrarea in Branesti ne-am abatut de pe drumul principal spre dreapta, parcand in curtea Colegiului Silvic “Teodor Pietraru”. Am fost intampinati de domnul profesor Petre Lupusor, de la catedra de silvicultura, care ne-a condus in holul de onoare al colegiului.

Chiar la intrare se afla doua placi comemorative, iar imediat mai departe o mica galerie cu portrete ale unor profesori. Destinele lor au fost legate de cel al scolii. Intre ele, si cel al lui Paul Grunau, bunicul tatalui meu, cel care impreuna cu Teodor Pietraru a fondat scoala si cel care i-a fost si director cativa ani buni (1895-1907). Sub directoratul sau, Ministerul de Domenii aproba trecerea Padurii Pustnicu (642 ha) in administrarea scolii, pentru activitati practice (1902).

Micul nostru grup a fost salutat si de directorii scolii, doamna profesor Maria Udrescu si domnul profesor Mihai Cristescu, cu care ma intalnisem si la o vizita anterioara (decembrie 2010). Conducatorii scolii ne-au facut invitatia, acceptata pe loc, de a participa in 2013 la sarbatorirea a 120 de ani de la infiintarea asezamantului.

Ne-am reimbarcat in masina, de data aceasta si cu domnul profesor Lupusor, si, in formula de patru, ne-am oprit dupa numai 200 de metri pe marginea drumului care duce catre Manastirea Pasarea. Pe partea stanga se intinde o mica padure de stejari, plantata in anul 1905 la initiativa si sub supravegherea strabunicul meu, profesorul universitar Paul Grunau.

View Larger Map

Denumirea oficiala, asa cum este recunoscuta la ocolul silvic, cat si in planurile scolii, este Arboretul Grunau. Toate seriile de elevi ai scolii de silvicultura au facut ore de practica aici.

Domnul profesor Petre Lupusor ne-a dat cateva detalii. Stejarii au fost plasati la o distanta optima unul de altul, astfel incat s-a dezvoltat doar coronamentul superior. Etajele inferioare si vegetatia de la sol nu au avut suficienta lumina. La vitalitatea padurii a contribuit o panza freatica plasata si ea la o adancime fericita. Din cele cinci hectare, au supravietuit trei, doua fiind sacrificate pentru extinderea unor cladiri anexe ale scolii. Cladirea veche a scolii, pierduta dupa cutremurul din 1940, se afla si ea in vecinatatea acestei mici paduri. Supravietuirea Arboretului Grunau se datoreaza longevitatii stejarului ca specie, dar si existentei Ocolului Silvic Branesti, situat chiar peste drum.

Intrati cativa zeci de metri in adancul padurii, am admirat trunchiurile inalte si zvelte si frunzele ruginii. Am cules de jos cateva ghinde drept amintire. Printre ele si doua-trei gale (ghinde transformate in mici sfere de catre viespile care le injecteaza, depunandu-si ouale).

Am ajuns si la momentul care da titlul povestirii de fata. Profesorul Grunau purtase in ultimii ani o sapca de stofa englezeasca. In vara anului 1936, tatal meu, aflat la varsta de sapte ani, a fost luat de bunicul sau (Tan-tan-tane, cum il numea) la o partida de vanatoare in via Radalicella de la Urlati. Avea sa fie ultima pentru profesor, care se va sfarsi la inceputul lui octombrie. Sapca a ajuns prin grija fiicei acestuia, Gabriela Grunau, la tatal meu, care a pastrat-o si el cu sfintenie, purtand-o cu drag de-a lungul timpului.

Tata mi-a facut o surpriza si isi adusese acum sapca cu el. Si-a potrivit-o pe cap si a tras cu putere in piept aerul proaspat al padurii. Probabil ca era cu gandul inapoi la vara lui 1936. Peste cateva clipe, si-a scos sapca si m-a rugat sa o “preiau”, intr-un schimb simbolic de stafeta. La randul meu emotionat, mi-am pus-o pe cap si ne-am imbratisat.

Am iesit din padure, bucurosi toti patru ca prinsesem o dimineata insorita. Avea sa fie ultima cu adevarat calda din aceasta toamna (a doua zi urma sa ploua si temperatura scadea cu 12 grade).

Nu este inca sfarsitul povestirii. Ne-am intors toti patru spre Bucuresti, la Muzeul Universitatii Politehnnica. Domnul inginer Diaconescu ne-a facut placerea sa ne ofere o vizionare exclusiva a muzeului, conducandu-ne prin istoria Politehnicii si printre colectiile si exponatele de mare valoare.

Prima atestare a asezamantului (cel mai vechi muzeu de istoria stiintei si tehnicii din Romania) dateaza din anul 1864 (mentionat fiind in planurile Scolii de Poduri si Sosele din Bucuresti). In spatiul amenajat pe discipline, exista si un stand de Silvicultura, in care profesorul Grunau afiseaza aceeasi rigoare si sobrietate “nemteasca”.

Ar fi de precizat ca in anul 1923 scoala superioara de silvicultura se muta de la Branesti la Bucuresti, unde functioneaza ca sectie in cadrul Politehnicii (localul Polizu) pana in anul 1948, cand are loc reforma invatamantului. Profesorul Grunau este sef de catedra, predand intre anii 1923-1933 urmatoarele materii: silvicultura, drept si protectia padurilor, economie politica teoretica si aplicata, administratie forestiera si politica forestiera.

In toamna anului 1947, tatal meu este admis la Facultatea de Silvicultura, fiind "pe urmele" bunicului sau. In al doilea semestru de scoala, la inceputul anului 1948, la 2 luni dupa abdicarea fortata a regelui Mihai si fiind membru al Tineretului National Liberal este arestat de catre Securitate, executand in total peste 10 ani de condamnari politice pentru pentru crima de uneltire si activitate subversiva impotriva regimului popular. Ca fost detinut politic nu a mai putut sa-si termine niciodata studiile.

Ne-am despartit, nu inainte ca tatal meu si domnul profesor Lupusor sa semneze in cartea de onoare a muzeului si cu o reconfirmare, aceea ca festivitatile din 2013 de la Colegiul silvic din Branesti sa implice si prezenta/contributia Muzeului Universitatii Politehnica si personal pe cea a domnului inginer Vasile Constantin Diaconescu, un mare profesionist al istoriei invatamantului si un prieten al silviculturii.

Seara am avut o conventie. Fiecare, la casa lui, a ciocnit in familie o cupa de sampanie Athenee Palace, intr-un gest de pomenire al profesorului Grunau, al destinului tatalui meu si al sepcii, care are acum un alt stapan.

9 noiembrie 2011

Alin Dimancescu

foto: ing. Vasile Constantin Diaconescu, Alin Dimancescu

citeste si:

Sesiune omagiala

1 Decembrie interbelic - Inaugurarea Arcului de Triumf

2011-12-01T02:15:00.013+02:00

Imagini de la inaugurarea Arcului de Triumf, refacut in forma actuala in anii 1935-1936. Sarbatoarea nationala a Romaniei era insa 10 Mai, Ziua Regelui.

[Suveranul, M.S. Regina Maria, Marele Voevod Mihai si generalul Mittelhauser, seful misiunii franceze, in timpul serviciului divin la inaugurarea Arcului de Triumf]

[Defilarea trupelor, dupa inaugurarea Arcului de Triumf]

foto: Ilustratiunea Romana, 9 decembrie 1936

Actualitati la Muzeul de Stiinte Naturale Antipa

2011-11-27T01:57:00.016+02:00

Poate ca nici unul din zece mii de bucuresteni n’are ocazia, timpul sau banii necesari spre a cunoaste cu amanuntul curiozitatile si caracteristicile tarii sale, necum ale globului intreg. Cu totii au insa putinta sa dea ocol globului si patriei in cateva ore, printr’o simpla vizita la muzeul de stiinte naturale, cel mai mare muzeu al Capitalei si unul dintre cele mai interesante din Europa.

“Muzeul de la sosea”, cum il cunoaste toata Romania, se intituleaza dela 23 Mai 1933, prin vointa regelui tarii, “Muzeul national de istorie naturala Grigore Antipa” – aceasta ca omagiu pentru omul care, timp de patruzeci de ani, zi de zi, a muncit pentru realizarea si infrumusetarea unui asezamant de cultura ce ne face cinste.

[D. profesor Antipa, clasand pretioasele colectii]

In ultimii 25 de ani, 12.000.000 vizitatori au trecut prin acest muzeu, admirand cele 200.000 piese expuse si a caror valoare intrece cu mult o suta milioane lei. In zilele de sarbatoare, muzeul este pentru populatia Bucurestilor un spectacol gratuit, foarte apreciat. Ultimele demonstratii politice din Capitala au marit afluxul de vzitatori pana la 15.000 intr’o singura Duminica. “Muzeul” este deci cea mai libera si mai frecventata universitate populara din tara. In orice caz, ceeace se invata aci, nu se uita niciodata. Dela scheletul urias de Dinotherium si pana la colectiile de minerale pretioase, toate raman vii inaintea ochilor, pentru toata viata.

Sunt patruzeci de ani de ani de cand muzeul de istorie naturala se afla sub conducerea d-lui dr. Antipa. Sunt insa mai bine de o suta de ani de cand a luat fiinta in Bucuresti, sub Mihail Ghica Voda, un muzeu, al carui director a fost numit profesorul de caligrafie si desen dela liceul Sfantul Sava. Nu e de mirare ca “muzeul” era pe atunci un simplu “cabinet de curiozitati”, al carui spirit n’avea nimic stiintific.

In ultimii patruzeci de ani, spiritul metodic, stiintific, a fost introdus si definitivat. Vechile colectii au facut loc altora mai proaspete, moderne, reprezentand tot ceea ce e mai interesant in tara noastra si pe glob. Numai 2000 lei prevedea bugetul anual al muzeului in 1893.
Cum a reusit directorul sau sa se descurce cu asemenea sume ridicol de mici si cum a reusit sa creeze institutul, ce se ridica astazi la sosea, este un mister, pe care nu vom incerca sa-l deslegam. “N’am facut – spune doctorul Antipa – decat sa pun in practica sfatul profesorului Hoyle, presedintele asociatiei directorilor de muzee din Anglia: prima insusire pe care trebue sa o aiba un bun director de muzeu este sa fie un mare cersetor”…

Desi salile muzeului sunt pe alocuri supra-incarcate, noutatile continua sa-si faca loc. Conservatorul colectiilor, d. dr. Pauca, ne-a dus in fata unei diorame splendide, ce va infatisa fauna Marii Negre. Diorama este inca in constructie. Trebuie sa i se picteze fundul si sa i se mai adauge material. Publicul vizitator va admira in ea cateva splendide exemplare de pesti din Marea Neagra si intre altele, un exemplar rar, un peste urias, care e totusi cea mai apropiata ruda a tarului sfrijit. Acest “tar gigantic” traeste in Mediterana si se rataceste din cand in cand in marea noastra.

[Detaliu din diorama in pregatire, reprezentand fauna Marii Negre]

Delta Dunarii continua sa fie o padure virgina pentru cercetatorii naturalisti. Oricate studii s’ar face asupra ei, oricate filme ar lua expeditiile stiintifice care se abat in fiecare an prin ostroavele ei, misterele acestui colt de pamant sunt inca multe. Muzeul de istorie naturala a consacrat Deltei Dunarii cateva diorame minunate, in care viata animalelor de-acolo este reprezentata in mediul si aspectul caracteristic.

Dar materialele noui continua sa soseasca din acest rezervor imens de fapturi vii. Pe mesele laboratoarelor stau zeci de borcane, cu tot felul de animale si pesti curiosi. Preparate, ele vor impodobi colectiile pentru public sau celelalte colectii, acelea pe care publicul nu le vede, colectiile de studii, accesibile numai oamenilor de stiinta.

[Pregatirea pieilor pentru reconstituirea unui animal] [Animale, pregatite inainte de a fi expuse]

Alaturi de atelierul de impaiat, in care maini pricepute transforma o blana de capra neagra intr’o capra ce pare vie, d. doctor Pauca a strans intr’o camera o colectie ce va deveni publica, atunci cand oasele de azi vor constitui un material suficient pentru reconstituirea scheletelor unor mamuti. Sunt oase, colti preistorici ai planetei [...]. Dar despre acesti mamuti, ca si despre alte secrete ale muzeului de istorie naturala, alta-data.

preluare din Ilustratiunea Romana, 25 noiembrie 1936

Crucea Rosie pentru animale

2011-10-17T00:34:00.014+03:00

Un autobuz mare, negru, inchis ermetic si purtand pe toate fetele un sir intreg de cuvinte albe, ca o tabla de scoala, strabate de cateva zile strazile Capitalei. Mi-a trecut in viteza de cateva ori prin fata nasului. N’am putut spicui din inscriptiile sale decat crampee: animale… saraci dispensar… ajutor…

Aparitia, misterioasa aproape, a autobuzului negru, ma intriga. Cercetam cu neobisnuita luare aminte cele mai aglomerate colturi si strazi. L’am descoperit, insfarsit, intamplator.

Pe o ulita desfundata de mahala, ale carei drumuri sunt stapanite de mlastini, si in cari se balacesc copii golasi si cainii raiosi, masina neagra isi facea anevoios drum, clatinandu-se in dreapta si in stanga, ca si cand s’ar minuna de atata mizerie.

Copii faceau masinii un alaiu mai mare chiar decat cotigei hingherilor.

In ritmul ei, de nevoe, agale, masina mi-a ingaduit sa-i citesc legenda; era vorba de un dispensar ambulant pentru animalele suferinde ale oamenilor sarmani.

Masina aceasta e azi un prieten al mahalalelor.

Cutreera colturile cele mai sarace, depaseste marginile orasului, iese afara, pe sosele, colinda satele pentru a aduce alinarea sau tamaduirea cainilor, cailor, tuturor animalelor, pe cari proprietarii n’au mijloace sa le ingrijeasca.

Un mic spital ambulant, care pleaca pe drumuri in cautarea bolnavilor.

[interiorul ambulantei]

Se opreste in strada mizera. Doctorul paseste intr’o curticica.

-N’aveti cumva animale bolnave? Vi le caut eu!

Omul sarac priveste neincrezator: sa-i spue? Sa nu’i spue? Cateau lui, care-i pazeste de patru ani bulendrele, zace si chelalae de trei zile.

Acesta o fi vreun doctor “somer”. Nu-i vin clientii acasa. A pornit dupa ei. I se rupe inima ca-i moare Zinca, dar ii e teama sa nu’l rada mahalaua cand o auzi c’a dat bani la “doftor” de caini. Asta-i pentru boieri…

-Nu te costa nici un ban.

Medicul veterinar a aruncat cuvantul magic cu care si-a deschis drumul spre bietele vietuitoare chinuite, pe cari capriciul destinului le-a strans langa bordeele celor saraci.

[un caine docil, pe masa de operatie]

Minunea automobilului cari trece pela casele celor saraci, lecuind javrele lor – fara de pedigree - se raspandeste cu iuteala fulgerului pe la toate periferiile. Cei cari au nevoe de ajutor, ies in poarta si asteapta nelinistiti, privind in zare pana ce sumbra silueta isi face aparitia dupa coltul strazii.

Cateodata, doctorul examineaza catelusul si da trist din cap. Stapanul lui Biju “a inteles” si simte cum i se strange inima. Bijulica chelalaie mai jalnic ca oricand.

-Taci, Bijulica, taci, il mangaie tovarasul lui de joc. Domnul doctor te face bine.

Domnul doctor deschide o ladita cat un sicriu de caine. Il mangaie pe Biju. Il culca in sicriu. Biju chelalae din ce in ce mai slab. Doza puternica de cloroform il scuteste de o agonie grea si lunga, care nu iarta.

.............................................................

Ce inseamna aceasta providentiala aparitie? Cine sunt acesti oameni, care-si inchina mila celor mai umile vietuitoare?

E spiritul umanitarist, care a coborat din celalat capat al continentului, dela Londra, tocmai pana la noi. Dispensarul pentru ajutorarea animalelor sarace, cu sediul in strada Ciocan, in inima populatiei sarace, face parte din cea mai vasta organizatie de protectie a animalelor din lume. Un suflet mare, doamna Dickin* a organizat aceasta opera grandioasa care sta sub patronagiul printului de Wales, la Londra. Solii ei au fost raspanditi apoi in lume. Caravana de ambulante se opreste acolo unde se simte mai multa nevoe de ajutorul ei. Pana acum numai Franta, Tangerul si Egiptul se bucura de binefacerile ei. Romania a luat locul al patrulea.

Trei automobile sanitare vor cutreera tara noastra, aducand pana la cel mai uitat sat lecuirea animalelor bolnave.

Idealul doamnei Dickin e sa-si trimita caravanele in intregul continent, daca nu in intreaga lume.

Ii vor ajunge cele 100.000 lire sterline (50 milioane lei) pentru realizarea unui atat de grandios ideal?

Umilele dobitoace i-o doresc din toata inima…

Daria Luca

preluare din Ilustratiunea Romana, 14 noiembrie 1934

* Maria Dickin este intemeietoarea People's Dispensary for Sick Animals (PDSA) (vezi si inscriptionare ambulanta) in anul 1917 (n. r.)

Turul ciclist al Romaniei - prima editie (1934)

2011-08-03T00:28:00.022+03:00

A ajuns anul acesta, ca in toti anii, pana prin meleagurile noastre, valva pe care o face Turul ciclist al Frantei.

Pentru a intelege psichoza speciala pe care o creaza aceasta proba in cele treizeci de zile in cari se disputa, ar trebui sa avem o idee – fie chiar si aproximativa – de proportiile in care este practicat sportul ciclist in Franta si tarile din Apus – ca: Italia, Belgia, Elvetia, Germania – care-si trimit, deasemenea reprezentantii.

Sunt azi, in Franta, peste patru milioane si jumatate de ciclisti, adica, cam o bicicleta la opt locuitori. O cifra formidabila, caci nu exista sport, in nici o tara din lume, care sa fie practicat in aceasta proportie.

Acum avem o explicatie a nebuniei colective pe care o declanseaza “Turul”, cum i se spune, pe scurt. In cele treizeci de zile ale lunii iulie, Franta traeste intr’o stare anormala. Activitatea de toate zilele, negresit, isi desfasoara mosorul. Dar intr’un fel de hipnoza, in mod automat, liber de orice atentie. Caci privirile si gandurile tuturor urmaresc pe cei optzeci de alergatori, punctele pierdute pe soselele si muntii Frantei.

Ziarele traesc, si ele, patru saptamani anormale. Nu vorbim de cele de specialitate. Toate celelalte au doua pagini intregi special consacrate “evenimentului”. Se angajeaza redactori, specialistii si cei cu nume in ciclism sunt obiect de licitatie, masini si camioane urmaresc “caravana”, posturile de radio isi intrerup programul, din sfert in sfert de ceas, pentru a tine in curent treizeci si cinci de milioane de oameni, cu fiecare faza a alergarii.

[O etapa din marele tur ciclist al Frantei]

Si alergatorii! Ce persoane luminate de actualitatea celebritatii!

Cel mai mic gest e comentat, fiecare cuvant e reprodus. Si nici un erou n’a fost sarbatorit cu entuziasmul cu care este primit, in ultima zi, in Parc des Princes, la Paris, invingatorul, purtatorul faimosului “tricou galben”!

Pana aici glorie!

Dar partea materiala nu e mai putin stralucita. Sute de mii de franci vin sa rasplateasca pe cei buni, la sfarsitul fiecareia din cele douazeci si trei de etape si la incheierea circuitului. Banii oferiti de organizatori, de fabricantii de biciclete si accesorii, de diferiti vanzatori de articole dintre cele mai diverse, pentru a-si face reclama.

In schimb, propaganda pentru sport este imensa. Lupta aceasta uriasa, efortul suprem si necontenit, viata si pregatirea sobra care sa permita rezistenta pentru luna intreaga de concurs, iata tot atatea exemple pentru cei cari vor imbratisa orice sport, mai curand sau mai tarziu, si exemplu aureloat cu minunea celebritatii, cu prestigiul unei totale popularitati.

Dar nu pentru a face un “prodomo” al “Circuitului Frantei” scrim aceste randuri.

Am aratat locul pe care il ocupa in viata sportiva a Apusului si influenta binefacatoare pe care o are, cu o intentie bine determinata.

Aceea de a face o introducere Circuitului ciclist al Romaniei.

Caci, de Duminica, palmaresul sportiv al tarii noastre s’a mai imbogatit cu o proba, tocmai acolo unde-i lipsea mai mult.

[Grup de concurenti, plecand la antrenament in jurul Capitalei, in vederea "turului"]

Ciclismul, la noi, a fost – este, inca – un sport oropsit. Isi desfasoara competitiunile la ore inabordabile marelui public – 5 dimineata – pe parcursuri si mai inabordabile – sosele nationale, cu plecarile, in cel mai bun caz, dela “capul podului” – in zile de sarbatoare, cand tot spectatorul se rezerva pentru alte sporturi, ceva mai organizate. Un accident binevenit a fost crearea velodromului depe soseaua Stefan cel Mare, dar, in urma falimentului organizarilor motocicliste, reuniunile au fost abandonate.

Iata dece aceasta proba – cea mai mare din cate s’au organizat pana acum – este binevenita.

Plecarea s’a dat Duminica, in fata unei asistente numeroase, atrasa de ineditul spectacolului. Concurenti numerosi – pentru prima editie a acestei competitiuni – ziaristi si organizatori au plecat, entuziasmati, in urmarirea nouei aventuri.

[Parcursul "Turului ciclist al Romaniei"]

Parcursul se poate urmari pe harta reprodusa in aceasta pagina si din care se vede ca s’a cautat un traseu care sa uneasca anumite cerinte ca o desfasurare in timp, destul de limitata. Este un fel de circuit mai mult central decat periferic. Dar daca proba va avea succesul scontat, in anii urmatori – circuitul Romaniei va fi o proba clasica, adica se va disputa in fiecare an, la aceeasi data – parcursul va fi marit si etape noui introduse.

In tot cazul, organizatorii au facut tot ce era omeneste posibil pentru o reusita cat mai completa. Trebue sa subliniem entuziasmul cu care orasele de provincie au primit sarcina ce li se oferea, de a primi cate un sfarsit de etapa.

Peste tot s’au pregatit primiri triumfale, gazduire si banchete.

Cat pentru a da un promostic, este foarte dificil. Niciunul dintre alergatorii inscrisi nu au mai participat la asemenea probe – si cu drept cuvant! – si nu le putem evalua valoarea si posibilitatile intr’o competitie cu totul noua. Evident, rezistenta va fi calitatea cea mai hotaratoare, mai ales pe arsita lui Cuptor.

Dar, indiferent de rezultat ceeace intereseaza este initiativa si punerea pe picioare a unei probe care, presimtim, va deveni cea mai cu rasunet in sportul romanesc.

Este destul, pentru primul an!

Gh.T.

preluare din Ilustratiunea Romana, 8 august 1934

Aspecte dela Turul Ciclist al Romaniei

Iata incheiat primul tur ciclist al Romaniei. Ca orisice inceput, el a intampinat si piedici, a avut de suferit si caresicari neregularitati, precum s’a resimtit si de lipsa de antrenament suficient al unora dintre concurenti.

[Concurentii, la plecare, parcurgand bulevardul Take Ionescu,
in grup compact]

[stanga: Grupul s'a redus cand ajunge sa treaca podul dela Cosmesti
dreapta: Bulgarul Simoff, castigatorul etapei a IV-a, la sosirea in Brasov, pe parcursul Bacau-Brasov (180 km)]

[Un popas frugal, pentru a castiga forte]

Totus, gratie interesului desteptat de acest nou soi de competitii – in lumea sporturilor, cat si in marea masa a celor ce au urmarit etapele se poate spune ca “turul” a avut succesul scontat.

Desigur ca la anul – anuntat din vreme – concursul va reuni toate gloriile pedalei, puse la punct, intr’un nou “tur”, care va fi abia cel concludent. Turul ciclist al Romaniei ramane o buna ocazie de demonstratie a energiei sportive, care birue toate greutatile.

preluare din Ilustratiunea Romana, 15 august 1934

Scoala circulatiei

2011-07-01T00:49:00.008+03:00

In fiecare zi bucurestenii au ocazia sa se minuneze de progresele realizate de orasul lor, in fiecare zi trecatorul de pe caldaramul bucurestean poate spune cu mandrie:
-Suntem un oras civilizat!
Un grup de oameni inimosi vegheaza la destinele acestui oras, il indreapta spre o sistematizare si o organizare, pe care nu o cunoscuse pana acum.
De pilda: circulatia!

Intr’o buna zi, bucurestenii au aflat ca nu stiu sa mearga pe strada. Cu indignare, cu mirare, cu resemnare au trebuit sa se supue unor reguli noi, sa invete marea arta a pietonului, cunoscuta de toti copiii din centrele occidentale.
Desigur ca la circulatia de alta data a carelor cu boi, a birjarilor si a velocipedelor, existau alte reguli decat la acele a miilor de automobile, tramvae si autobuze de astazi.
Un lucru pe care cetateanul Capitalei nu a vrut sa-l inteleaga, lucru ce l-a platit cu multe victime, strivite in marele angrenaj al circulatiei moderne.

Astazi, de voie, de nevoie, trebue sa stim sa circulam. Atat noi, modestii pietoni, cat si neamul favorizat al soferilor, incorsetat acum in reguli stranse, cari nu mai lasa sa ne ducem pasii dupa fantezia proprie, ci numai dupa cum ne dicteaza semnalele colorate, liniile albe de pe pavaj si fluerul d-lui agent.
Pentru a desavarsi educatia cetatenilor, domnul chestor Botez, care e dictatorul cu manusi al pasilor nostri, a infiintat la Palatul Prefecturei o “Scoala de circulatie”.
In primul rand elevii tuturor scolilor, apoi cetatenii de toate categoriile, soferii si agentii, capata aci “educatia strazii”.
E o sala mare, cu peretii acoperiti de picturi murale de un deosebit interes.

In primul rand se afla toate semnalele obisnuite ale circulatiei citadine: “Cotitura”, “sant”, “claxonare interzisa”, “scoala”, “orbi” etc. Apoi, in imagini dezvoltate cu amanuntime, se vad toate nevoile, nenorocirile si racilele circulatiei de la noi.
Iata de exemplu diverse tipuri de pietoni:
-fricosul, care se zapaceste intre masini si zapaceste si pe soferi,
-distratul, care trece strada, prin goana vehiculelor ca printr’un parter cu zarzavat
-preocupatul care se gandeste la cine stie ce chestiuni personale, neobservand manevrele masinilor, cari abia-abia izbutesc sa-l ocoleasca.

Sunt apoi doua mari panouri principale. Mai intai “circulatia nereglementata”. E strada bucuresteana, cum din nefericire se mai afla in multe locuri si astazi. Flirtul si discutia politica in mijlocul strazii, olteanul si negustorul ambulant care impiedica circulatia, pietonii cari trec strada dea curmezisul printre masini, cetateanul care sare din tramvai in mers, insfarsit toate scenele obisnuite ale unei circulatii … de odinioara.
Iata alaturi si circulatia reglementata, pe care se stradueste sa ne-o daruiasca acum “scoala de circulatie”.
Pasagii insemnate cu linii albe de pavaj arata trecerea pietonilor, coltul strazii e ingradit, ca nimeni sa nu treaca strada de-a curmezisul. Pietonii asteapta cu rabdare semnalul agentului pentru a traversa, pe locul ce le e destinat.

Si concluzia: Un imens panou arata pe cetateanul recalcitrant calcat de masina. Titlul acestei macabre picturi e foarte sugestiv: “E mai bine sa te lasi educat decat sa fii calcat!”.
Acesta e scopul acestei scoli: educatia cetateanului pentru a-l feri de accidente, pentru a-l invata sa se descurce in complicata masinarie, care e circulatia unui mare oras.
Pana ce nu stie sa mearga pe strada, pana ce nu invata sa respecte regulile circulatiei, locuitorul unui mare oras nu poate fi asezat in randul oamenilor civilizati.
In drumul spre progresul nostru civic, scoala de circulatie umple o lacuna ce a fost foarte dureros simtita. Insemnatatea acestei initiative nici nu mai trebuie subliniata. Victimile de fiecare zi ale strazii se datoresc in 99 de cazuri la suta lipsei de disciplina a victimei sau a conducatorului de vehicule.

preluare din Ilustratiunea Romana, 11 august 1937

citeste si:

O cununie interbelica

2011-06-06T22:48:00.021+03:00

La sfarsitul anului 1927, mamei - Alice Grunau - ii fusese prezentat un tanar ofiter, capitanul Ioan Dem. Dimancescu. Acesta era fost combatant in primul razboi mondial si in campaniile din Basarabia (1918) si Ungaria (1919), absolvent de educatie fizica al International YMCA College din Springfield - SUA (1926) si presedinte al Clubului Sportiv Peles Sinaia. Facea parte din echipa colonelului Emil Palangeanu cu care acesta pusese bazele IMEF -ul (Institutul Militar de Educatie Fizica) in anul 1921. Dupa ce impreuna cu fratele sau infiintase prima patrula de cercetasi din Romania (1913), acum era comandantul Cohortei I Galben din Bucuresti.

Alice Grunau, membra a A.C.F. (Asociatia Crestina a Femeilor, echivalentul local al YWCA), era fiica profesorului universitar Paul Adolf Grunau, pionier al silviculturii in tara noastra, nepotul colonelului Georg von Grunau, primul comandant (1831-1838) al Spitalului Ostirii, Spitalul Militar Central de mai tarziu.

Mama era prietena cu Principesa Ileana, care s-a oferit sa le fie nasa. Domnita ii va face onoarea sa-i boteze pe toti cei trei copii pe care ii va avea: subsemnatul - Radu Mihai (22 mai 1929), Sanda Teodora (1934) si Vlad (Popescu Grunau, din a doua casatorie) (1943).
Intrucat principesa era necasatorita la acea vreme, Radu Grunau, capitan de cavalerie in Escorta Regala (Regimentul 4 Calarasi), fratele miresei, acceptase sa fie nas.

Prietenia mamei cu Domnita se infiripase pornind de la activitatile ACF-ului. Pe tata, Domnita il stia de la Clubul Sportiv Peles Sinaia, membrii casei regale (cu precadere principesa Ileana si principele Nicolae) patronand activitatile de iarna ale clubului.

Cununia parintilor mei a avut loc la data de 26 februarie 1928.
Serviciul religios s-a desfasurat la capela din curtea Palatului Cotroceni, de unde sunt si imaginile de mai jos.

[foto 1: Mirii, urmati de nasi, se indreapta spre capela pentru oficierea slujbei religioase. Mirele poarta la sold sabia si intr-o mana palaria de VM, iar nasul are in mana stanga coiful metalic de cavalerist; ambii au tinuta de gala]

[foto 2: Mireasa, langa tatal sau, prof. univ. Paul Grunau, executand salutul "Servesc" al membrelor A.C.F.]

[foto 3: Mirii si nasii sunt inconjurati de prieteni si prietene, aceastea din urma fiind in majoritate membre A.C.F. Se poate remarca ca insasi Principesa Ileana (aflata in stanga miresei) purta uniforma si basca organizatiei, al carei simbol era triunghiul albastru]

[foto 4: Principesa Ileana impreuna cu o membra A.C.F. (Nuti Turea)]

Radu Mihai Dimancescu

Foto:
1, 2, 3 - colectia Grunau-Dimancescu
4 - prin amabilitatea domnului Mario Simulescu

10 Mai - Ziua Regelui

2011-05-10T20:09:00.020+03:00

Data de 10 Mai marcheaza juramantul principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen catre tara in anul 1866, ceremonia de incoronare a acestuia ca regele Carol I in anul 1881, dar si declaratia de independenta a Romaniei fata de Imperiul Otoman (1877).

Pana la abdicarea fortata a Regelui Mihai din 1947, ziua de 10 Mai - Ziua Regelui a fost sarbatoarea noastra nationala.

Aspecte de la parada militara de 10 Mai (Ilustratiunea Romana, 16 mai 1934)

[Marele Voevod Mihai, in fruntea unei coloane de elevi ai liceului militar "Manastirea Dealului"]

[Defilarea cercetasilor]

[Defilarea corpului ofiteresc]

[stanga: A.S.R. Principele Nicolae defiland in fata Suveranului]
[dreapta: M.S. Regele si M.S. Regina, dupa ce au trecut trupele in revista se duc la locul unde vor primi defilarea]

[stanga: Membrii guvernului primind defilarea]
[dreapta: M.S. Regele intretinandu-se cu d. Tatarascu, seful guvernului]

[Aspect general al defilarii]

asculta imnul Regal al Romaniei:

Imnul Regal al Romaniei - "Traiasca Regele"

Yacht Club Regal Roman

2011-05-04T18:57:00.015+03:00

Autobuzele cele mari ale S.T.B.-ului traverseaza in goana un bulevard frumos, larg, bine pietruit, pe marginile caruia cresc cladiri noi, elegante, vile cochete, block-hausuri impunatoare. Unde sunt maidanele, casele ingropate in pamant, baltile verzi cu miasme ucigatoare? Totul e asanat, curat, higienic. Locurile amenajate cu peluza formeaza un loc de refugiu si plimbare, adauga Bucurestiului un farmec in plus.

Pe marginea lacului Herastrau, pe malul opus “Lunei Bucurestilor”, se lucreaza cu febrilitate la ridicarea a tot soiul de adaposturi pentru sportivi, se creeaza terenuri de golf si de tennis. In curand va fi aici, pe malul lacului, un adevarat paradis al sportivilor.

Primul “club” care a luat fiinta aici e “Yacht-Clubul regal roman”.

“Yacht Clubul”, din care face parte intreaga elita a Capitalei, a ridicat aici o cladire, in stil de vila, unde se afla un mic bar, o sala de restaurant, vestiar si dusuri. Totul in culori vioaie, peretii sunt acoperiti de picturi moderne, natural marine, fetele de mese rosii, galbene, albastre, portocalii, scaunele sunt invelite in aceeasi panza colorata.

[Sediul asociatiei, la Herastrau]

Jos, la lac, se ridica pontoane langa care sunt ancorate cateva barci cu panze ale Clubului. Alaturi se afla barca cu motor a Marelui Voevod Mihai, daruita de primul ministru al Cehoslovaciei. E o barca eleganta, galbena, care poate primi sase persoane si realiza o viteza apreciabila.

[yole, in micul port improvizat, in asteptarea sportivilor]

De aici, de pe veranda cu “chaise-longue”-uri se deschide o perspectiva miraculoasa: dincolo de apa argintie, pe malul opus, se vad constructiile moderne, in coloane si linii drepte ale “Lunii Bucurestilor”; mai incolo, pravalit spre vale, se afla “muzeul satului”, deasupra caruia se ridica turla bisericutei de lemn, adusa din Bucovina.
Mai departe, lacul este strajuit de ulmi inalti, cari ascund cu perdeaua frunzisului lor, peisajul industrial de acolo, din care se vad numai cateva cosuri inalte de fabrici.

In fata “Yacht-Clubului” se afla un catarg cu stegulete pentru semnalizari, pentru cei care se afla pe lac. Iar alaturi, o trambulina pentru inotatorii cari vor sa se racoreasca in apa.
“Yacht-Clubul” poseda, in afara de cele cinci sau sase barci cu panze, cari sunt ancorate la ponton, mai multe barci cu rame de toate formele si dimensiunile.
Sunt “skyfuri” canadiene, barci pentru concursuri, barci mari pentru plimbari de familie, imbarcatiuni usoare de tot felul.
O barca ingusta si lunguiata, pentru o singura persoana se numeste “Little Normandie” si apartine unui membru al clubului, care are probabil bine desvoltat simtul umorului.
Alte doua barci, cu silueta de sageata, sunt destinate diverselor concursuri. Sunt barci ca acelea din celebrele “matchuri” Oxford-Cambridge, cu cari membrii “Yacht Clubului” se antreneaza pentru viitoarele regate…
Dealtfel, la ponton, se afla un soi de aparat pentru antrenarea rameurilor la aceste barci extra rapide. E o barca patrata, legata cu lanturi groase de tarm, cu care nu se poate niciodata naviga.
Pe scaunele se aseaza sportivii si incep sa bata apa cu vaslele, in acelasi ritm, comandati de antrenor. Invata astfel ca miscarile tuturor sa concorde, efortul sa fie facut deodata… si barca sa inainteze cat mai repede.

La ora cinci dupa amiaza, cand incepe sa se potoleasca torida caldura a Capitalei, masinile incep sa curga spre Herastrau, spre Yacht-Club. Barcile sunt scoase din garaj si lansate pe apa, veranda e ocupata de cucoane, pe scaunele inalte ale barului stau sportivii incalziti. E un zgomot placut de oameni cari se distreaza, cari uita pentru o clipa ca se afla in iadul Bucurestilor si nu in Elvetia sau pe coastele Atlanticului. Privelistea, de altfel nu e deloc bucuresteana. Lacul racoreste locul, o briza placuta vine dinspre apa, silueta svelta si alba a barcilor cu panze ne face sa ne credem pe unul din lacurile Italiei cantate de poeti.

[Bucuresti, sau Como?...]

Pana tarziu noaptea, cand luminile se reflecteaza in apa, membrii Yacht-Clubului nu parasesc malul fermecat al lacului.

Initiativa celor cari au fondat Yacht-Clubul este foarte laudabila. Am avea insa numai o remarca de facut: de ce nu se procedeaza asa si cu masele largi ale publicului; tineretul sarac si fara posibilitati materiale sa beneficieze de frumusetea acestor sporturi de apa, sa se poata reconforta la malul lacului, dupa o zi torida?
Poate ca sugestia noastra va fi primita de conducatorii “Yacht-Clubului”, cari vor avea si o filiala si pentru cei care astazi trebuie sa se multumeasca numai cu … lacul Cismigiului.

preluare din Ilustratiunea Romana, 18 august 1937

Cei doi grenadieri

2011-04-07T23:00:00.024+03:00

Aus Russland zogen zwei Grenadieren... Contesa Helena Benckendorff si Ierosca. Revolutia rusa insangera imensitatea fostului imperiu tarist, desfiintand ordinea sociala in favoarea proletariatului. Aristocraţii se expatriau. Printre ei: Zapros, Tokar si Contesa Benckendorff. Abandonand pentru totdeauna bijuterii, valori, amintiri tainuite in vechi hrisoave de familie, Contesa Benckendorff nu-si ia din toata averea ce poseda, decat caii de curse. Echipata astfel ajunge la Constantinopol, oraşul visat de Petru cel Mare.

[doi refugiati: Contesa E. Benckendorff si Ierosca]

In Turcia moderna, unde Musfafa Kemal nu-si aminteste de aspiratiile tariste, Contesa Benckendorff nu se poate aclimatiza in orasul Sfintei Sofii si imbarcandu-si comoara hipica pe un slep greoi si lent ca regretul, aiunge după 15 zile la Constanta.

Sub imboldul sau unic, se reorganizeaza dupa razboi, in capitala Romaniei intregite, cursele de trap, carora a reusit sa le imprime o activitate extrem de intensa si mai cu seama o distinctie care le-au situat pe un plan de egalitate cu alergarile de galop.

Titulara celui mai insemnat grajd de cai de curse, sub a carei culori au fugit atatea elemente de valoare, Contesa Benckendorff a creat, cu acelas devotament si pricepere, o herghelie menita sa inobileze rasa calului de trap roman. Iata poate taina pentru care Ierosca a murit cal roman iar Contesa insasi este astazi „romancă".

E o legatura inextricabila si intima intre Contesa Benckendorff si caii pe care ii indragosteste atat. Aceleasi destine, aceleasi conditii. Sa fie frumosi, sa fie agreabili, sa se cheltuiasca multi bani cu ei, sa uite succesele de ieri in asteptarea triumfului de maine, sa pasioneze pe altii si din cand in cand pe ei insasi.

Aceleasi conditii: rasa sau origina, clasa si performanta. Rasa!? Contesa Benckendorff este o descendenta a familiei Nariskine, ceiace inseamna numai ceva mai rus, mai vechiu si mai mult decat Romanovii.
Clasa!? Pentru aceasta este destul si neaparat nevoe sa fie privita, macar de la distanta, la curse, chiar prin binoclu, ascunsa discret in loja proprietarilor. In ce priveste performanta, sa nu mai vorbim fiindca lucrul acesta il stiu turfistii foarte bine si speram că va fi inca de lunga durata.

[Contesa Benckendorff, P. Lupescu si V. Cicei la Herghelia I. Matak, comuna Otopeni (Ilfov)]

preluare din Almanahul Trapului 1937

Nota:

Miscarea de trap din Romania interbelica datoreaza foarte mult exodului rusesc de dupa 1917.
Au venit in Romania antrenori, driveri si prin exceptie, chiar proprietari - cazul contesei Benckendorff. La Bucuresti contesa avea sa-si uneasca destinul cu I. Matak, proprietar si mare animator al turfului.

Cel mai apreciat driver din lumea trapului era Nicolae Cerkasov (rus "alb"), “le diable rouge”, adus de la Paris. O perioada scurta a fost si angajatul lui I. Matak, care l-a concediat dupa ce Cerkasov ii facuse avansuri contesei Benckendorff.
Ca antrenori trebuie amintiti: Terehov (grajdurile Matak-Benckendorff), Crotenko, Brailovski (cu talentatul fiu Andrei B. – leader consacrat si la hipodromul din Ploiesti, cu mult dupa nationalizare…), Nicolai Gaidaev, cu fiul sau Petrica G., Andreewski (zis Mos Cosciug, cu fiul sau), Jasper Raimer cu fiul sau John R. (junior).
In postura de driveri mai erau Sasha Corol (angajatul proprietarului de formatiune Scanavi, administratorul domeniilor Reginei Elisabeta) cu fiul sau Vania - alergand la cursele de deschidere.

Radu Mihai Dimancescu

citeste si:

Evolutia transportului public in Bucuresti (->1937)

2011-03-20T01:14:00.033+02:00

Contributia STB-ului la modernizarea Capitalei

Bucuresteanul dus de valurile vietii pe alte meleaguri, si reintors dupa douazeci de ani de absenta, ar ramane desigur nu numai uluit, dar nici n’ar putea sa-si creada ochilor, vazand ritmul in care Bucurestii s’au schimbat, devenind un oras modern, de nerecunoscut. Desigur ca si alte capitale au progresat, dar aci saltul a fost prodigios, uimitor.
Cauzele sunt multiple. Bucurestii devenind capitala unei tari de 18 ½ milioane de locuitori, era natural ca numeroase familii din provincie sa fie atrase spre Metropola. Si iata ca idilica asezare primitiva, cu strazi intortochiate si cai batute cu bolovani, cu curti si gradini boieresti, cu case intr’un cat, asezate la voia intamplarii, s’a vazut sugrumata de valul de oameni pe care nu-l mai incapea. Si atunci a prins a se intinde, cuprinzand uitatele si neglijatele periferii, cladiri mai intai sfioase, apoi din ce in ce mai indraznete, nazuind parca spre nori, au cotropit toate locurile virane si odata cu febrilitatea aceasta de constructii s’a nascut si pentru Bucuresti o problema, care pana aci nu existase decat in abstract: Edilitatea.

Era un simt al mandriei nationale care-si dorea o Capitala pe masura nouei asezari a tarii.

[In mijlocul Capitalei moderne, mai apare inca cate o mica insula,
o casa de alta data, care a scapat inca de tarnacop,
ca acest colt din bulev. Lascar Catargiu]

Cartiere vechi incepeau sa cada sub loviturile tarnacopului, largi bulevarde luau nastere in locul fundaturilor cu vesnice noroaie. Prin extinderea orasului distantele cresteau, legaturile de locomotie nu mai puteau nici ele corespunde ritmului modern de trepidatie care cerea mijloacele cele mai bune si mai rapide, puse in ajutorul cetateanului, pe care problema locuintei il putea arunca in cine stie ce departare fata de centru, in vreme ce ocupatiile lui se gaseau tocmai in miezul urbei.

***

La solutionarea tuturor greutatilor suscitate de toate aceste cerinte a prezidat insa un factor esential. A fost existenta Societatii Comunale a Tramvaielor Bucuresti, a carei activitate a mers nu numai pas cu pas pe urmele progreselor realizate de edilitate, dar a fost insusi pivotul intregului edificiu urbanistic, pe care l-a stimulat, dandu-i totodata si mijloacele materiale in multe din marile-i realizari.
A fost o reala colaborare, bogata in rezultate stralucite. Dar pentru a putea imbratisa realmente cu privirea marea opera realizata de societate, e necesar sa catam inapoi, spre primele mijloace de transport ale Bucurestilor.
Primele inceputuri de transporturi in comun s’au realizat la 1871, cand s’a autorizat prin decret domnesc construirea de “drumuri de fier americane”. Dand drept de a aseza linii si a pune in circulatie vagoane trase de cai. Prima linie executata a fost aceea care parcurgea Podul Targului de afara (Calea Mosilor) si Podul Targovistei (calea Grivitei), unindu-se amblele in Piata Sf. Gheorghe. La 1889 s’a dat o noua concesiune, exploatata de “Soc. Anonima Romana pentru construirea si exploatarea de cai ferate si tramvaiuri”, care creeaza prima linie electrica cu fir aerian pe Bulev. Obor – Cotroceni.

[A fost odata, pe strada Brezoianu]

In aceasta epoca au existat in Bucuresti si tramcare, care circulau pe pavaje, fara linii. Erau celebre tramcarele lui Toma Blandul, cand vehicolul se urca adesea pe trotuare sau se poticnea in vreun deal, de unde nu reusea nimeni sa-l mai urneasca.
Intinderea Capitalei si cresterea ei continua pun pe tapet chestiunea sporirii mijloacelor de transport.
In acest timp tramvaiele cu cai circula pe liniile Sfantu Gheorghe - Lemaitre; Sf. Gheorghe - Obor (Mosi); Sf. Gheorghe - Gara de Nord; Serban Voda - Hotel de France; Oppler etc.
Iavas-iavas, in ritmul bucuresteanului depe atunci, linistit, cu tabiete, niciodata grabit, fericit sa astepte un ceas sosirea unui vagon, sau sa caste gura la o eventuala si destul de frecventa iesire a vagonului depe linie.
Abia in 1908 sub primariatul lui Vintila Bratianu se gaseste o solutie care sa impace atat interesele publicului, cat si pe acelea ale comunei, prin regia cointeresata. Astfel ia nastere in 1909 S.T.B.–ul, avand sarcina sa electrifice liniile cu cai si sa construiasca alte linii. Din cauza celebrului proces “al tramvaielor”, exploatarea primelor linii electrice incepe abia in 1912.
De aci incolo istoricul tramvaielor bucurestene se confunda cu acela al soc. de tramvaie, condusa la inceput de inginerul-sef Al. F. Badescu, impreuna cu colaboratorul sau d. C. D. Busila.

***

In 1916, directia lucrarilor este incredintata d-lui prof. inginer G. M. Filipescu, actualul director al Societatii. Om de o energie si o competenta extraordinara, d. prof. Filipescu a stiut sa se inconjoare numai de oameni bine pregatiti si cu experienta indelungata, titrati, astfel, ca pe toate compartementele vastei intreprinderi functioneaza fara gres, dand maximum de randament.
Partea tehnica, comerciala, conducerea personalului, atelierele, asistenta, toate au in capul lor pe cei mai competenti conducatori. Organizarea actuala a S.T.B.–ului face fala muncii romanesti, putand rivaliza cu cele mai avansate institutiii similare din Occident.
Opera pe care a realizat-o aceasta priceputa echipa de lucru e greu de imbratisat in scurtul spatiu ce-l avem la dispozitie.
Cata cale s’a parcurs de la primele linii electrificate de societate: Obor - Gara de Nord si Sf. Gheorghe – Bufet!
Astazi, cu toata intinderea Bucurestilor, pana la cele mai indepartate periferii se prelungesc tentaculele liniilor de tramvaie, cu corespondente ideale pentru orice directie, cu preturi la indemana celor mai umili muncitori si cu vagoane din ce in ce mai elegante.
Dar cum Bucurestii, cu periferiile si suburbanele nasc mereu probleme noui, s’au gasit intreprinderi particulare cari au exploatat cativa ani fara nici un sistem si fara o perspectiva de ansamblu - linia de autobuze, menita sa usureze intensa circulatie bucuresteana.
A fost vremea cea mai penibila in istoria circulatiei bucurestene. Hidosi monstri antideluvieni, rapanosi, rapciugosi, cutreerau strazile, desfundand pavajele, intr’o huruiala de fiare vechi. Cum concesionarii temporari nu puteau avea decat tinta unui cat mai mare profit, e natural ca exploatarea s’a facut salbatec, cu personal nepregatit, in permanenta cearta cu pasagerii, siliti sa umple pana la refuz un spatiu ingust, murdar, irespirabil, adevarata groaza pentru sarmanii calatori, cari totusi nu se puteau dispensa de acest mijloc de locomotie nehigienic si jalnic.
S.T.B.-ul preluand organizarea si exploatarea autobuzelor, a inteles din capul locului sa faca treaba radicala. Dar cum aceasta nu se putea realiza decat cu energie, a scos dintru intai din uz toate acele macabre vehicule, folosite pana atunci, adunandu-le intr-un mare cimitir de fiare vechi.

[Vehicule autobuze, scoase din uz, formeaza astazi
un jalnic parc de fiare vechi, parasite]

A fost scurta perioada de proteste a publicului, nestiutor ca altfel nu era posibila o renovare totala. Cu inaltul ei simt de prevedere sociala, societatea s’a silit, pe cat posibil, sa nu lase fara de lucru personalul cel vechi. La 1 ianuarie 1936 soc. a avut in exploatare numai 3 trasee de autobuze: 31, 32 si 44. Astazi ea exploateaza toate liniile de autobuze, inclusiv comunele suburbane si imprejurimile. La stabilirea traseelor s’a tinut seama de nevoile publicului calator, urmarindu-se coordonarea cu liniile de tramvai.
Ulterior, pentru a satisface cererile justificate ale publicului din cartierele marginase, pe masura primirii autobuzelor comandate s'au facut o serie de modificari si de prelungiri de trasee.

***

Cele 120 autobuze de constructia cea mai noua cari au inceput sa deserveasca deocamdata cateva linii, desi enorme, pastreaza o linie estetica si sunt extrem de confortabile, putand transporta pana la 100 de persoane.

[In fata Parcului Carol, un nou autobuz comod, elegant si incapator,
in locul rablelor de odinioara]

[La Sosea, in fata statuei invatatorilor cazuti in razboi]

Calatorii nu mai sunt siliti sa-si rupa imbracamintea, autobuzele fiind prevazute cu o usa de intrare si alte de esire. Culoarea in care sunt vopsite masinile este placuta ochilor. Caroseria si motoarele sunt cele mai moderne.
Taxatorii si vatmanii cari umblau inainte zdrenturosi, au astazi o aparenta curata, prezentabila, sunt tratati omeneste si vizitati cat mai des posibil de medici. Deasemenea, vehiculele sunt regulat dezinfectate la capetele de linii.
Autobuzele beneficiaza de avantajele tarifelor combinate, care dau posibilitatea cetatenilor sa parcurga repede si cu preturi mici cele mai lungi si complicate distante.

[la Teatrul National]

Pe toate parcursurile acestor linii, Soc. Tramvaielor are grija intretinerii pavajului, sarcina careia nu-i puteau face fata, in nici un caz, micile intreprinderi exploatatoare de mai’nainte.

Personalul S.T.B.-ului a sporit de la 5000 la 7500 oameni. Ei sunt incadrati, ajutati, au fond de pensie, li se cladesc case cu dobanzi infime. Terenuri de sport sunt puse deasemenea la dispozitia personalului in orele de recreatie.
Dealtfel, in problemele sociale, d. prof. Ing. G. M. Filipescu are concursul altui om de inima si initiativa, d. prof. Petre Tomescu, care se ocupa de intreaga organizare sociala a vastei institutii, in care laboratorul psihotehnic si dispensarul sunt admirabile exemple de organizare pe baze stiintifice.

[Circulatia tramvaielor pe buleverde largi si bine intretinute]

Vom mai pomeni spre incheiere ca societatea aduce comunei anual venituri de zeci de milioane, cari folosesc tot cetatenilor Capitalei.
Si astfel vom intelege rostul si puterea creeatoare a marei societati a carei dezvoltare merge in paralel cu cea a Capitalei.

[Una din cladirile caracteristice ale Bucurestiului de azi]

Dar societatea mai are inca vaste planuri pentru viitor. Printre ele un punct important este linia Bucuresti – Snagov, care va fi probabil realizata intr’un viitor nu prea indepartat. Pana atunci liniile de tramvaie si autobuze duc pe cetateanul obosit pana in inima padurilor marginase, pana la apele limpezi ale lacurilor asanate.
Sub o inteleapta conducere Soc. Tramvaielor Comunale Bucuresti realizeaza o mare opera sociala, ajutand astfel dezvoltarea Capitalei.

preluare din Ilustratiunea Romana, 9 iunie 1937

citeste si:

Transportul public in Parcul Domeniilor

Concursul patrulelor - Predeal (1934)

2011-03-12T00:43:00.037+02:00

Demarata in 1924, participarea Romaniei la concursuri militare internationale de ski se incununeaza in anul 1934 printr-un dublu succes: sportiv (Romania clasandu-se pe primul loc, in fata Iugoslaviei, Poloniei si Cehoslovaciei) si de organizare (cu aportul nemijlocit al ofiterilor de la IMEF).

Primul concurs militar international la care a participat si armata romana a avut loc in Cehoslovacia in anul 1924, cand reprezentantii nostri s-au clasat al 3-lea intr-un lot de 3 concurenti (Cehoslovacia, Polonia si Romania).
In 1926 firul intrerupt se reia prin organizarea din Polonia unde n-am reusit altceva decat sa ne confirmam clasa stabilita cu doi ani inainte.
La Olimpiada din 1928 de la St. Moritz, unde a avut loc si un concurs militar international, fara tragere, obtinem locul 8 din 9 concurenti.
In acelasi an, tot in cadrul competitiilor militare dinainte, la Sb Plesso (Cehoslovacia) reprezentantii nostri se claseaza in locul 6 din 6 concurenti.
Anul urmator skiorii nostri din armata concureaza in Polonia si cuceresc locul 3 din sase concurenti, venind dupa Finlanda si Polonia. Este primul nostru succes international, mai ales ca pana la km 22 conduceam inaintea finlandezilor.
In anul 1931 are loc la Predeal penultimul concurs militar de ski cu participarea Austriei alaturi de Mica Intelegere si – desi la noi in tara – ne clasam in locul 3. (1)

Predealul e din nou in agitatie. Astazi se desfasoara probele primei zile a campionatelor militare internationale, dotate cu cupa “M.S. Regele Carol al II-lea”. Aceasta competitie cuprinde doua serii de manifestari.
Partea intaia vizeaza probele de iarna, pe ski si a inceput astazi, continuand marti, iar partea a doua prevazand intreceri de fond, scrima, innot, foot-ball si calarie urmeaza a avea loc in cursul lunii iunie a anului curent.
Armata participanta care va intruni maximum de puncte in aceste concursuri, va castiga cupa. […]

Inca de la orele 9 si jumatate incep sa se arate oaspetii. Printre primii sositi se afla si d. Ciolac Antici, ministrul Iugoslaviei, d-na si d. Jan Seba, ministru plenipotentiar al Cehoslovaciei, d. gen. Gorski, inspector general de armata, d. general Condeescu, inspector general de armata, d-na si d. general Antonescu, seful Marelui Stat Major, d. general Todicescu, d. general Virgil Badulescu, d-na si d. colonel Arcisgenski, atasatul militar iugoslav, colonelul Pika, atasatul militar cehoslovac, colonel Popovich Milian din partea Iugoslaviei, capitan Novak, conducatorul echipei cehe, colonei Strat, Grigoriu, Goescu, Mihail, Petrini, Lascar, Dumitrescu, Camenitza si altii, d-nii Rosetti, Golescu, Em. Palangeanu, dr. Lascar, Hergot, Pompei, Mocinski, maior Al. Savulescu-Tane, capitanii C.F. Nicolaescu, directorul serviciului propagandei din O.N.E.F., Dimancescu, Medeleanu, Serbanescu, Dolinescu. [...]
Se anunta ordinea plecarii. Prima patrula desemnata de sort sa ia startul este cea a Cehoslovaciei - marea favorita a concursului, careia ii va urma in ordine Iugoslavia, Romania si Polonia. [...]

Cursa a fost una din cele mai disputate si mica diferenta care desparte arata ca armatele tarilor Micei Intelegeri au omogenitate in ceeace priveste mersul pe ski. (2)

Dintre elementele noastre militare, grupa: Locot. Cucu, soldatii: Cocvaci, Munteanu, Zapada si Codreanu s-a dovedit la inaltime.
Rezultatul de iarna:
1. Romania 16 puncte, Jugoslavia 10 p., 3. Polonia 8 p. si 4. Cehoslovacia 6 puncte. […]

[cpt. Ioan Dimancescu prezentand un raport din partea organizatorilor catre gen. Virgil Badulescu (dr) si lt-col. adj. regal Emil Palangeanu (stg)

in spate: cpt. Constantin Medeleanu – comandantul echipei Romaniei]

Ochiul vigilent al emeritului tehnician, locot. col. Adj. Regal Em. Palangeanu era peste tot, a controlat totul, a prevazut cele mai mici amanunte si a secondat cu competenta pe d. general V. Badulescu, directorul general al concursurilor, care a indeplinit “conbrio les honneurs”. In rezumat: o organizare de factura internationala de cea mai buna calitate. Ne asteptam la asa ceva. Sunt activitati proprii ale O.N.E.F.-ului. (1)

In seara de dupa intreceri, petrecuta la Cercul Militar din Bucuresti, meniul se “asorta” cu multa camaraderie intre toti cei implicati in victorie: sportivi, antrenori si organizatori [foto dreapta].

Alin Dimancescu

surse:
1 - Gazeta Sporturilor 16 februarie 1934
2 - Dimineata, 13 februarie 1934
(colectia Dimancescu)

foto:
Dimineata, 13 februarie 1934
colectia Muzeului Militar National
colectia Dimancescu

citeste si:

Aleea Calaretilor

2011-03-02T14:11:00.083+02:00

Soseaua Kiseleff a fost trasata pe vremea ocupatiei militare rusesti, cand guvernator al Principatelor Romane (1829-1834) era generalul Pavel Kiseleff. Prioritatile edilitare vizau modernizarea si diversificarea zonei de nord, aferenta portii principale de intrare in capitala. Realizarile guvernatorului, un foarte bun administrator, au fost apreciate de conducerea orasului, care a denumit artera dupa numele sau.

Trecuta prin numeroase amenajari, “soseaua era dreapta, cu pomi umbrosi pe mai multe randuri, de ambele parti. Pe mijlocul ei circulau trasurile si, de la inceputul secolului nostru, si automobilele, iar lateral erau alei rezervate pietonilor, calaretilor si velocipedistilor”. (1)
In cursa de recuperare fata de traditiile occidentale si de transformare a Bucurestiului intr-un mic Paris, stilul arhitectural a fost precedat de o viziune de ansamblu a marilor artere.

Prin executarea Aleii Calaretilor inainte de evenimentele primului razboi mondial, s-a realizat o lucrare de mare rafinament urban. Aleea reprezenta un traseu pe axul nord-sud, intre Piata Victoriei si Country Club (Clubul Diplomatilor), strecurandu-se discret intre perdeaua forestiera a castanilor generosi si fatadele vilelor si institutiilor de la Sosea.

Initial aleea pleca din Piata Victoriei vis-à-vis de Muzeul Antipa, trecea de primul rond, iar mai apoi prin fata restaurantului Bufet (1892, arh. I. Mincu) ajungea la al doilea rond.

[foto 1: Aleea Calaretilor in anul 1909]

Acest traseu nu l-am mai prins. Cei din familie mi-a spus ca modificarea traseului Aleii Calaretilor s-ar fi facut din ratiuni practice, pentru a proteja zona de terase a Bufetului, astfel ca s-a ajuns la un nou parcurs, cu care am fost contemporan in perioada interbelica: plecand tot din imediata apropiere a Pietei Victoria, dar din capatul Soselei Jianu/Soseaua Buzdugan, de langa actualul institut de istorie Nicolae Iorga, aleea inainta pana la aproximativ 200 de metri de rondul statuii, de unde pe o diagonala SE-NV traversa parcul Kiseleff, angajandu-se pe strada arh. Mincu pana rondul doi, ocolind in acest fel Bufetul.

[foto 2: o alee dubla se poate vedea si astazi,
copacii fiind perfect aliniati pe laturi si pe sirul median]

De aici aleea se indrepta spre Arcul de Triumf - rondul 3, pe mana dreapta, fiind separata de carosabil de catre portiunea de trotuar rezervata pietonilor si biciclistilor.

[foto 3: vedere de pe Arcul de Triumf catre Piata Victoriei, perioada interbelica]

Dupa ce ocolea prin dreapta piata Arcului de Triumf (trasee care sunt si astazi oarecum vizibile, desi plantate cu gazon), aleea continua pe langa axul Kiseleffului, separata de o cortina impadurita, depasind Palatul Elisabeta, Expozitia Satului (creatia marelui sociolog Dimitrie Gusti) si intrarea in parcul Herastrau, amenajata in anul 1938, cu ocazia expozitiei Luna Bucurestilor.

[foto 4]

De la Piata Hipodromului (Piata Presei Libere de astazi), directia Aleii Calaretilor devia usor spre nord-nord est, pana la Country Club, unde lua sfarsit.

Avand o latime intre 6 si 8 metri, suprafata aleii era acoperita cu un pat gros de nisip. Intretinerea presupunea greblare, completare cu material si stropire de mai multe ori pe saptamana.

***

In anii 1936-37, se naste noul bulevard Maresal Prezan, renuntandu-se la vechea Sosea a Herastraului. Bulevardul uneste Piata Arcului de Triumf cu Piata Aviatorilor (Charles de Gaulle de astazi).

[foto 5]

[foto 6]

Tot atunci se decide si amenajarea unui tronson nou (vest-est) al Aleii Calaretilor, intre Rondul 3 si Piata Aviatorilor, traseul strecurandu-se intre sirul de trandafiri rosii care flanca trotuarul si fundalul verde al grilajului imbracat cu vita cataratoare care delimita parcul Herastrau.

Inainte de sistematizarea zonei, in dreptul strazii Popa Savu, pe terenul care ulterior va fi inclus in Parcul Herastrau, se afla o curte mare, cu o casa vagon, spatioasa, prevazuta cu constructii auxiliare pentru grajduri incapatoare si anexe. Era gospodaria celui mai bun antrenor roman de galop: Ion Gheorghe.
In perioada interbelica exista o traditie in familiile unor antrenori ca sa gospodareasca aceste asezaminte ca pe niste “sanatorii” pentru caii de curse accidentati pe hipodrom. Era obiceiul sa fie chemat un specialist “pantofar ortoped”, un neamt batran - Karl Lang - care confectiona sau repara la cald potcoavele in atelierul gospodariei (daca exista) sau cu ajutorul unei forje, transportata cu trasura. Neamtul era secondat de un mai tanar mester roman - Titi Tintea - care i-a si urmat in meserie. (3)

Dupa ce incepand cu 1923 Hipodromul Floreasca monopolizase cursele de trap, desfasurand si curse de galop si obstacole, hipodromul Baneasa va concentra toate activitatile. Urmare a unor disensiuni intre asociati (Trob, adica Trap si Obstacole, pe de o parte si SNIC – Societatea Nationala pentru Ingrijirea Cailor de rasa, pe de alta parte), cursele inceteaza si terenurile sunt incluse in planul de parcelare al cartierului Floreasca. Pe 8 Iunie 1937 se redeschide hipodromul de trap la Baneasa, pe terenul Clubului Calaretilor, acum modernizat si cu tribune noi, vecin cu hipodromul de galop. (2)
Aceasta emulatie hipica in zona de nord se va resimti si in patru zile efective de curse pe saptamana: duminica si joi pentru galop; sambata si miercuri pentru trap.

Tot personalul turfistic, cu locuinte si familii (antrenori, jockei, driveri, apprentisi, baieti de grajd) pana acum scindati intre Baneasa si Floreasca, isi va concentra prezenta in zona adiacenta axelor Jianu-Kiseleff, implicit in cea a cartierelor Herastrau/Aviatorilor si Baneasa.

Alaturi de Ion Gheorghe, scoala romaneasca de galop l-a consacrat si pe Nicolae Verone, o creatie a profesionalismului si seriozitatii, lansat in anul 1940.
Cei doi au fost la inaltimea elitelor straine, care formau o majoritate evidenta: A. Romanes, J. Wilson, Frank si William Gill (tata si fiu), Guliano, V. Kristoff si Pinka. Fost jockeu, Frank Gill devenise intre timp un redutabil antrenor. Tot antrenor devenise si cel mai mare baiat, Wiliam Gill. Fiul mijlociu (Eduard) si cel mic (Jean) concurau si erau creditati de rezultate, pe masura talentului de exceptie si a sobrietatii lor.
In aceasta perioada familia Gill locuia intr-o curte de pe Clucerului (strada paralela cu soseaua Kiseleff). In fiecare dimineata batranul antrenor Frank Gill se deplasa cu cei trei fii ai sai pe Aleea Calaretilor intr-o formatia ordonata de 2x2 si, punctuali de fiecare data, intrau pe poarta mare a hipodromului, de unde si renumele de “escadronul englez”. Dupa un timp familia Gill se va muta in cartierul Baneasa. (3)

Simon Schwartz era un venerabil patimas proprietar de cai de curse, patron al Galeriilor Lafayette. El a investit multa pasiune in alergarile de galop cu Scarba Mica, calarit de Roger Vincent si S.O.S. calarit de Aristide Cucu. Amandoi jockeii au fost gratulati de catre generosul proprietar cu cate un mic apartament in Parcul Filipescu, fiind si ei dintre obisnuitii Aleii Calaretilor.

Pe strada Aviator Sanatescu am fost vecin cu driver-ul si antrenorul L. Grunwald. Venise de la Viena, adus de dl. Admü, proprietarul unui grajd. Caii lui favoriti au fost Ali Baba, Lord Sleipner si Amilkar N.

***

In perioada de dupa 1935 (vezi si “Amintirile mele intre Bonaparte si Domeniilor”), cand timpul era frumos, obisnuiam sa merg aproape zilnic pe bicicleta intre cele doua leagane ale copilariei de neuitat. Plecat din casa bunicilor de pe strada Paris nr. 13 (Parcu Bonaparte), ieseam pe Aleea Alexandru, intram pe Soseaua Jianu, traversam si ma angajam la capatul pistei rezervate biciclistilor care debuta in paralel cu Aleea Calaretilor. La 100 de metri de Arcul de Triumf intram la stanga pe strada Pictor Mirea, de unde ajungeam pe Bulevardul Marasti, pe linia tramvaiului, pana in capatul strazii Aviator Sanatescu, unde era noua casa a parintilor.

In acest timp, la estul Arcului de Triumf se crea noua artera Maresal Prezan, larga si rectilinie. Concomitent, monumentul imbatranit (lemn si stucatura) a fost inlocuit cu o structura din beton armat, cu finisaje si fresce de marmura si de o cu totul alta anvergura. Pentru circa un un an de zile artera nou creata a devenit un urias santier de pietrarie, in paralel cu demolarile din zona.

La 5 ani, impreuna cu mama - Alice Grunau Dimancescu – am inceput sa explorez locuri necunoscute noua, veniti de curand in zona de nord a capitalei. Curand ne-am avantat spre o granita, care in imaginatia mea de copil respira un mister aparte: zonele cu arbori din preajma Kiseleff-ului si ale lacului Herastrau, nedomesticit inca. Camuflata de palcul des de copaci si boscheti, vechea Alee a Calaretilor, nedespartita de soseaua mai curand circulata de trasuri decat de automobile, se strecura spre piata Hipodromului.
Spre locurile inca salbatice, care peste numai 3 ani aveau sa alcatuiasca complexul parcului, aleea era delimitata de o serie de mici stalpi metalici, stilizati, cu o inaltime de aproximativ 1,20 metri. Vopsiti in verde, stalpii erau resturile unui gard metalic si aminteau de inconfundabilul parapet de pe malul Dambovitei, probabil un standard al primariei pentru delimitari. Acelasi gard separator - o pseudo demarcatie – insotea in lateral aleea pana la Clubul Diplomatilor. Rezolvarea imprejmuirii Parcului Herastrau se va solutiona in preajma anului 1938, prin montarea unui gard cu plasa dubla, vopsit in verde. Astfel, de la Country Club pana la Arcul de Triumf si Piata Aviatorilor, latura interioara era acum delimitata elegant si omogen.

Ii datorez unchiului meu, Radu Grunau [foto 7] - ofiter de cavalerie la Escorta Regala - doua amintiri placute. In 1937 (un an dupa ce trapul revenise din Floreasca) m-a dus pentru prima oara la Hipodromul Baneasa, la o reuniune de galop. Am si pariat. “Mergi cu mine pe mana francezului”, imi spusese. Am mers, dar Roger Vincent (calul nu il mai stiu) nu a castigat. A fost insa favoritul meu de acum incolo, asemuindu-l, datorita originilor, cu un muschetar.
Cu un an inainte, in urma insistentelor mele de elev in prima clasa de scoala, unchiul meu m-a luat pe cal intr-un tur scurt pe alee, pana la Bufet. A fost prima si ultima data cand am calarit, urmand insa sa fac “cariera” ca mare chibit pe Baneasa.

Echipa nationala de hipism/sarituri obstacole din perioada interbelica formata exclusiv din ofiteri: Rang, Zahei, Felix Topescu, Ionel Epure (mai tanarul coleg al unchiului meu), Apostol, Tudoran si Petre Chirculescu avea “cartierul general” pe Plevnei. Unele reuniuni internationale de sarituri cu obstacole de mai mare anvergura erau programate, prin execeptie, la Hipodromul Baneasa Trap/Clubul Calaretilor. Se disputau in zile dedicate, fara a se suprapune peste calendarul curselor de trap, intr-un fast special si respirau o aristocratie si o noblete iesita din lumea mercantilista a cunoscutului “pariu austriac” din cursul saptamanii. In aceste zile de mare sarbatoare, traiam la aceeasi cota de ierarhie valorica occidentala cu Aachen, Dusserdolf, Florenta, Roma sau Nisa. Frumoasa atmosfera de fair-play a concursurilor de echitatie intre natiuni avea sa fie risipita de norii cenusii ai celei de-a doua mari conflagratii mondiale.

[foto 8: Radu Grunau la un antrenament, 1935]

Revenind la Aleea Calaretilor, poate ca cele mai spectaculoase imagini se inregistrau pentru trecatorii aflati pe trotuare sau in trafic, atunci cand “amazoanele” reprezentand sexul frumos isi etalau costumele extravagante de calarie in leganatul splendidelor exemplare cabaline. Se remarcau figuri celebre, precum Anicuta Rusescu (fata generalului Rusescu), Dodi Sion (fata profesorului universitar Sion) si Dina Petrescu (toate trei prietene cu unchiul meu), respectiv Pierette Balaci, Dina Mihalcea, Jana Fotescu, Lucia Stadler, remarcate prin performantele din intreceri internationale ecvestre si in special in anii ‘38-‘39 la Campionatul Amazoanelor si Premiul Primaverii. (4) [foto 9]

Erau remarcabile si siluetele masculine, sobre si impozante in cizme inalte de piele, pantaloni albi cu vipusca, redingote negre si caschete colorate, calarind armasari naravasi. Printre ei: Petre Zwolfer, Octavian Adam si Constantin Aslan, dar si camarazii unchiului meu - Gheorghe Florescu, Mouck Sanatescu si Sandi Anastasescu - toti din elita cavaleriei.

Bunul meu prieten Mircea Mavriki, cu care am fost si coleg la Scoala Primara nr. 30 de pe strada Monetariei, colt cu Kiseleff, cat si mai tarziul la Liceul Titu Maiorescu (actual Colegiu I.L. Caragiale) isi aminteste un episod povestit in familie de catre tatal sau, colonelul Dimitrie Mavrichi [foto 10, 1915]: "In anii 1926-28 tata era elev la Scoala Superioara de Razboi. Colonelul de cavalerie Capsa scotea elevii la plimbare pe Aleea Calaretilor, pe soseaua Kiseleff, de cateva ori pe saptamana. Tata era mare sportiv, dar nu si mare calaret. I se atribuise un cal care fusese al unui general, obisnuit sa se plaseze in fruntea formatiei. De fiecare data calul incerca sa-l depaseasca pe colonelul Capsa si tata se chinuia sa-l retina. Nota la calarie a fost in consecinta..."

***

Ca o concluzie, Aleea Calaretilor a contribuit prin farmecul ei la personalitatea orasului Bucuresti, caruia ii asigura o ascendenta occidentala, delectand cetatenii aflati intamplator sau nu pe traseu prin prezenta cailor si a calaretilor cu echipamentul aferent.

Aleea trebuie privita si prin prisma aspectului practic de “curea de transmisie” intre bazele hipice frecventate de profesionisti sau amatori
-Hipodromul Baneasa, Country Club si iesirea spre Padurea Baneasa-Tunari
-Hipodromul Floreasca (1923-1937) si “sanatoriile” din zona Pietei Aviatorilor
-Regimentul de Escorta Regala (Calea Plevnei), Grajdurile Regale si sala de manej (Splai), Grajdurile Comunale (Stirbei Voda),
precum si intre zonele resedintelor personalului profesionist (Jianu-Kiseleff, Herastrau si Baneasa).

In anii puterii populare Aleea Calaretilor a disparut complet. Portiunea mascata de perdeaua de copaci si vegetatie cuprinsa intre Arcul de Triumf, Palatul Elisabeta si Expozitia Satului a fost desfiintata prin asfaltare, iar majoritatea celorlalte segmente au fost plantate cu gazon si copaci.
Intr-o epoca in care sepcile, basmalele si caciulile siberiene inlocuiau palariile, condamnarea la moarte a aleii va fi definitivata prin insasi disparitia hipodromurilor de galop si trap (1960).
Zeci de ani de dragoste pentru cai si performante au fost ingropati de excesul de zel al unor politruci care au ridicat stacheta peste cea a “marelui prieten” de la rasarit, acolo unde trapul supravietuise schimbarii de regim din 1917. Bazele hipice din Polonia, Ungaria si Germania de Est nu au fost nici ele sacrificate.

Considerat o reminiscenta a aristocratiei, galopul este anihilat complet. Trapul (mutat la Ploiesti) supravietuieste inertial si periferic, iar de ani buni este intr-o lunga agonie. Echitatia, tolerata de regim, a avut o soarta ceva mai blanda, sustinuta de activitatea cluburilor departamentale.

Aleea Calaretilor mai exista astazi numai in amintirea unor pasionati nostalgici, a celor care au iubit lumea cailor. A ramas fara calareti, dupa cum, parafrazand, prin desfiintarea regimentelor de cavalerie au disparut si cavalerii.

Nu pot sa inchei inainte de a multumi
-campionului de trap Andrei Brailovski (87 de ani) si fiului sau Adrian Brailovski,
-precum si lui Eugen Szabo si Ingrid McMurry, fiul si nepoata campionului de trap Iosif (Ioska) Szabo,
toti patru stabiliti in SUA. Mesajele lor de dupa publicarea unui articol de al meu mai vechi despre Hipodromul Baneasa si corespondenta purtata m-au determinat sa incerc sa refac partial imaginea a ceea ce a fost candva Aleea Calaretilor.

Radu Mihai Dimancescu
februarie 2011

citeste si:

completare informatii:
1 - George Potra, Din Bucurestii de altadata, Editura Stiintifica si enciclopedica, Bucuresti, 1981
2 - Almanahul Trapului 1937, SAR Marvan, Bucuresti
3 - Alexandru Grigorescu, Odinioara la Baneasa, Mediana Edit – Jon Dumitru Verlag, 1996
4 - Emanuel Fantaneanu, Eternul Pegas – Pagini din istoria calariei romanesti, Editura Tracus Arte, Bucuresti, 2010

foto:
-bucurestiivechi.wordpress.com (1)
-Google Maps (2, 4)
-www.romaniaviews.com (3)
-George Potra, Din Bucurestii de altadata (5, 6)
-colectia Grunau (7, 8)
-ilustratie A.E. Marty, 1920 (9)
-Mircea Mavriki (10)

harta:
http://www.muzeuldefotografie.ro/2010/01/o-harta-a-bucurestiului-interbelic/

memorii Radu Dimancescu (seria completa):

Dezvoltarea sportului in cadrul armatei

2011-02-02T16:49:00.035+02:00

(1919-1929)

La sfarsitul primului razboi mondial, Romania participa la Jocurile Inter-Aliate (Paris, stadionul Pershing, 22 iunie-6 iulie 1919).
Printr-o prezenta multisportiva a 18 tari din coalitia invingatoare, jocurile marcau la modul simbolic sfarsitul razboiului.

(foto: ofiterii din delegatia Romaniei; in centru - lt.col. Virgil Badulescu)

Desi nu atat de importanta ca bilant, participarea romaneasca in cadrul unui context international evidentia necesitatea unei alte viziuni vis-à-vis de pregatirea fizica in randul fortelor armate.

In perioada urmatoare in cadrul conducerii armatei romane se distinge un efort sustinut pentru formarea de specialisti, organizatii si institutii preocupate de rolul educatiei fizice in formarea unei armate competitive (in particular) si unui tineret sanatos (in general).

La invitatia Reginei Maria, organizatia YMCA isi deschide in anul 1919 o filiala in Romania.
Intre anii 1919-1923, se desfasoara programe intensive in centrul carora se situeaza trupele de vanatori de munte, considerate elita armatei romane. Dintre acestea programe amintim:

Cursul de educatie fizica (scoala de vara) pentru formarea instructorilor repartizati Caselor Ostasesti, sustinut de col. Virgil Badulescu si desfasurat cu concursul societatii YMCA si al Regimentului 1 Vanatori de Munte (Brasov, august 1920)

Cursul de instructori de ski (15 ofiteri, 42 ostasi trupa) (iarna 1920-1921)

Aplicatie pe munte, Brasov-Poiana Schuller, Muntele Schuller (1804m), Valea Timisului, Predeal, Brasov, cu participarea Regimentul 1 Vanatori de Munte (15 ofiteri si 30 elevi de la scoala militara) (august 1921)

Cursul de Alpinism tehnic si aplicat (Brasov, octombrie 1921)

In 1923 existau 24 de Case Ostasesti care functionau in cadrul armatei ca nuclee pentru stimularea practicarii exercitiilor fizice (gimnastica sportiva) si a jocurilor sportive moderne, elemente preluate din cadrul metodicii YMCA.

In anul 1921, colonelul Virgil Badulescu, seful Biroului Educatiei Fizice din cadrul Marelui Stat Major, il trimite pe maior Emil Palangeanu la o specializare in Suedia, la Stockholm, la Institutul Regal Central de Gimnastica (acelasi institut fusese absolvit de V. Badulescu inainte de razboi, intre anii 1910-1913).
Alti ofiteri recomandati pleaca cu burse in SUA, Italia, Franta si Elvetia, revenind in tara pentru a activa ca promotori ai sportului si educatiei fizice in perioada interbelica.

In anul 1922 iau fiinta ONEF (Oficiul National pentru Educatie Fizica) si INEF (Institutul National pentru Educatie Fizica). Primul rector al INEF-ului este colonelul Virgil Badulescu.

(jos: insigne din colectia Muzeului Militar National: Amicii ONEF, Atlet Militar Complet, IMEF)

Intre anii 1922-1929, in cadrul INEF-ului functiona o sectie militara care se va transforma in anul 1929 in Institutul Militar pentru Educatie Fizica (IMEF), la conducerea caruia va fi numit lt. col. Emil Palangeanu.

(foto: instructorii si cursantii IMEF, promotia 1929 -30)

In anul 1923 la initiativa colonelului V. Badulescu apare revista Buletinul Educatiei Fizice, organul Oficiului National de Educatie Fizica, al carei redactor sef a fost lt. Ioan Dem. Dimancescu.

[Muntele ca factor de intarire fizica si morala, cpt. Ioan Dem. Dimancescu, Buletinul Educatiei Fizice nr.10, ianuarie 1924]

Alin Dimancescu

preluare din Povestea unui Cercetas

Vacantele mele de iarna

2011-01-13T22:19:00.005+02:00

(1936->1946)

De-a lungul copilariei mele, vacantele de vara le-am petrecut la vie.
Tot vara, plecam si cate o luna la Balcic (pana in 1940) si la Bran (pana in 1947), in seriile conduse de mama mea la coloniile A.C.F.

Incepand cu 1936, in fiecare iarna, in ianuarie, ma duceam cu tatal meu o saptamana la Predeal. Schiam pe Vestea, un poligon de schi cu pante variate ca dificultate, situat peste drum de calea ferata, pe versantul Cioplea, la doi pasi de vila de mai tarziu a lui Antonescu. Eram mandru ca aveam schiurile mele mici. Pantele de la Vestea erau deservite de un schi lift. Deprinderea schiatului era sub controlul unor instructori cu banderola.

Poligonul avea si o trambulina de sarituri, deteriorata si demontata ulterior.
De aici in sus, poteca ingusta ducea spre Creasta Cocosului, lasand in dreapta Clabucetul Taurului, care oferea o privire ascendenta, dincolo de sosea, spre culoarul Paraul Rece, avand ca ax automobilistic Drumul Reginei.

Alteori mergeam la partia Fetifoi, pe stanga soselei nationale. Sau inaintam mai mult printre bornele fostei granite cu Austro-Ungaria, dincolo de Cabana Vanatorilor si Cracanel (carciuma situata langa sosea).

[foto stanga: impreuna Constantin Ciocoiu, instructor si campion de ski;
foto dreapta: cabana Diham, cu acces de pe Drumul Reginei]

La debutul rascrucii spre Rasnov a Drumului Reginei se afla pe stanga, aproape de Soseaua Nationala, Colegiul National Nicolae Filipescu. Colegiul fusese mutat de la Manastirea Dealul, de langa Targoviste, in urma cutremurului din 1940.
Pe parcursul zilelor geroase, dimineata, inainte de partidele de ski si in amurg, ne desfatam la cofetaria Flagner, renumita pentru delicioasele prajituri si cornuri cu nuca. Cand nu gaseam locuri, mergeam si alaturi, la Ceaki.

Pe versantul Clabucetul Taurului se vedeau si atunci, ca si astazi, urmele amplasamentelor tunurile generalului Artur Vaitoianu. In timpul primului razboi mondial, artileria noastra zavorase vreme lunga inaintarea fortelor austro-ungare si a vanatorilor germani alpini, trupe ce presau dinspre Valea Rasnovului. Tragerea se facea printr-o balistica, peste soseaua nationala.
Trebuie spus ca pana in 1916 gara Predeal si un punct de la iesirea din Predeal (spre Timis) erau puncte de frontiera, pozitii marcate prin borne betonate, plantate la sol sub forma de calota semi-sferica.

Dupa ce parintii mei s-au despartit, am mai fost la munte, ultima data in 1946, cu tatal meu. Pe perioada vacantei de iarna, Colegiul National Nicolae Filipescu inchiria camerele catre Ski Club Bucuresti, unde tata era membru, fiind in acelasi timp si presedinte al Federatiei Romane de Ski.

preluare din "Amintirile mele intre Bonaparte si Domeniilor" de Radu Mihai Dimancescu

Craciunul in Sanatescu

2010-12-23T01:39:00.005+02:00

(1934->1947)

Si in casa din Sanatescu 50 am respectat cu sfintenie datinile Craciunului, exceptand inaltimea bradului, silit de tavan sa fie mai scund ca cel din casa bunicilor din strada Paris. Treptat, lumanarile electrice au luat locul celor de ceara.

Facusem o “compania teatrala” a noastra. Se numea teatrul “Tobby” si nu a apucat sa faca alte reprezentatii decat cele din casa… Scriam si programe pentru piesele pe care le jucam, oferindu-le invitatilor inainte de reprezentatii.

“Compania” noastra debutase cu piese de lumini si umbre, montate intr-o cutie mare de lemn. Fiecare scena avea decorul ei si o regie de refelectoare cu lumini colorate, realizate si manevrate de Hering Tadeus, regizorul tehnic, un inginer polonez refugiat in Romania, pe care l-am si gazduit la noi in casa. Dupa un timp, Hering Tadeus s-a angajat ca sofer la A.C.F., moment in care s-a si mutat de la noi intr-o garsoniera. Era la dispozitia lui Hanzi Colias, sefa serviciului administrativ. Dupa terminarea razboiului, domnul Tadeus s-a reintors in Polonia, tinand corespondenta cu Ella Grunau, matusa mea.

A doua etapa a “companiei” a fost legata de reprezentatiile cu “actori”. De sarbatorile Craciunului, mama monta cu mine, Sanda/Teti (sora mea) si Geta (nepoata vieresei Dobrita din Valea Mielior) scenete pe teme religioase: Nasterea Domnului, Magii la Irod si altele.

Pe toata durata Craciunului mama ne canta la pian melodii traditionale germane pe versuri romanesti: Stille Nacht, heilige Nacht, O Tannenbaum!. Pianul fusese daruit mamei de bunicul meu - Paul Grunau - la mutarea noastra in Sanatescu. Mama avea talent pentru pian si voce, fiind mostenita nu de mine sau Sanda, ci de mezinul familiei, Vlad Calin Popescu, care se va naste in vara lui 1943, fiind botezat si el de Domnita Ileana la 1 august al aceluiasi an.

Trebuie mentionat ca pe timpul verilor pline de sentimente patriotice din 1939-40, Ion Dacian, directorul si primul solist al Operetei, a fost chemat in doua randuri la serate patronate de Domnita Ileana si organizate de parintii mei in living-ul de la parterul casei din Sanatescu.

preluare din "Amintirile mele intre Bonaparte si Domeniilor" de Radu Mihai Dimancescu
(http://bonaparte-si-domeniilor.blogspot.com)

Sesiune omagiala

2010-12-16T20:28:00.040+02:00

In data de 14 octombrie 2010 la Muzeul Universitatii POLITEHNICA din Bucuresti (localul Polizu) s-a organizat o sesiune omagiala pentru comemorarea a 125 de ani de la nasterea a patru figuri marcante ale invatamantului silvic. Este vorba de Marin Dracea, Vintila Stinghe, Enric Otetelesanu si Anastase Nedelcovici.

Bazele invatamantului silvic romanesc au fost puse in anul 1850 de catre domnitorul Barbu Stirbei, care face o intampinare guvernului francez. In urma acestui demers in Tara Romaneasca sosesc specialisti cu care se organizeaza deschiderea Conventiei Forestiere si a unei prime scoli de conductori silvici.
Urmeaza alte etape care cuprind si Scoala de Silvicultura de la Pantelimon, Scoala de la Herastrau si Scoala Superioara de Silvicultura de la Branesti.
Pe 15 septembrie 1923, prin decret regal, invatamantul de silvicultura a fost trecut la Scoala Politehnica din Bucuresti. Aici a functionat ca sectie (si nu ca facultate de sine statatoare) pana in anul 1948, cand prin Reforma Invatamantului din Romania a fost creat Institutul de Exploatarea si Prelucrare a Lemnului, cu sediul la Brasov.

Au luat cuvantul domnii ingineri silvici Mihai Caraiani, Aurel Ungur, Gheorghe Adam (absolventi ai promotiei 1948) si Marin M. Radulescu.
Domnul inginer Mircea Gruescu a realizat o evocare plina de sensibilitate in memoriam Aurora Gruescu, prima femeie inginer silvic din Romania si din lume.
Onorat de invitatia primita, am prezentat pe scurt activitatea profesorului Paul Grunau, strabunicul meu, unul din pionerii Silviculturii din Romania, de la a carui nastere s-au implinit 150 de ani. Vintila Stinghe si Marin Dracea fusesera studentii si asistentii profesorului Grunau la Scoala Superioara de Silvicultura de la Branesti.
Domnul doctor inginer Filimon Carcea a inchis comunicarile unei sesiuni onorata de prezenta decanului de varsta al silviculturii romanesti, domnul inginer Ion Ene (99 de ani).

“Cinstirea memoriei celor disparuti care au lasat in urma lor opere temeinice, este una din formele sub care se manifesta gradul de dezvoltare la care s-a ridicat o tara in ordinea morala” – Prof. Ing. Constantin C.M. Mironescu (1850-1931)

Alin Dimancescu

citeste si:

Sapca profesorului Grunau

Brasov - Bran - Sinaia

2010-10-27T15:48:00.021+03:00

25.IX.1932

Sunt la birou. Telefonul sbarnaie, "D-ra Statescu la aparat va rog“! Mi se comunica de catre o A.C.F.-ista ca se face o excursie la Bran si de acolo pe munte la Sinaia, si mai mult ca sigur, vom vedea si pe Domnita Ileana.
Telefonul imi tremura in mana de emotie si raspund ca merg si eu. Cum a doua zi e Vineri si e toate ziua birou, iar sambata plecam des de dimineata, am inceput sa fac bagajul imediat ce am ajuns acasa. Acest bagaj consta dintr’o cutie de carton pentru uniforma A.C.F. si un ruck-sak pentru micul echipamentul de munte.

Acceleratul spre Braşov pleaca la 8 1/2 dimineata, eu insa nu mai aveam rabdare si am pornit mai devreme la gara. Fiind zi de lucru si ora plecarii spre birou, intalnesc multe figuri cunoscute cari se uită mirate la mine, ba cu un functionar superior intru chiar in vorba si cu o urare de “buna petrecere” ma dau jos la gara unde intalnesc fetele.
Iata-ne instalate in vagon. Ora plecarii se apropie, trenul se pune in miscare lasand in urma sgomotosul Bucuresti. In urma noastra: Chitila, Buftea, Peris, Prahova, Ploesti. De pe la Posada, Valea Larga, Prahova zgomotoasa duce la vale tot ce a putut lua in drumul ei. De aici de-acum incepem sa simtim aerul ozonat de munte.
Intram in Sinaia. Este o zi minunata. Bucegii sunt luminati de razele soarelui. Ne aruncam privirea in dreapta unde se vede Casa Piscul Cainelui, iar in stanga Crucea de pe Caraiman sta majestoasa, pare ca ar spune "numai prin mine veti putea ajunge la cele mai mari inaltimi".
Pornim din nou pe valea Timisului pana la Brasov. Aci dăm o raita prin oraş, urmand sa luam masina lui Folosea spre Bran. In Brasov mişcare neobisnuita, are loc un concurs hipic, la care va lua parte si Majestatea Sa Regina Maria impreuna cu Arhiducele Anton.

In fuga masinii parcurgem Cristian, Tohanul Nou, Tohanul Vechi, Rasnov, iar la 5 suntem in Bran. Branul s-a modernizat. Are lumina electrica si multe vile moderne. Numai batranul Castel a ramas acelas, impunator strajueste peste intinse meleaguri. Trecem prin fata lui. Parcul cu multele flori si in special a daliilor este o minunatie, nu te saturi privind. Dar ceea ce impresioneaza mai mult este mica bisericuta din lemn, adusa din Maramures de catre Majestatea Sa Regina Maria si asezata in fata Castelului.

Suntem gazduite in colonia noastra. Nici o schimbare, aceeasi casa luminoasa datatoare de sanatate, unde isi petrec luna de concediu functionarele, lucratoarele etc. spre a se intoarce cu puteri noui acolo unde sunt chemate de datorie.
Imediat suntem anuntate ca Altetea sa Imperiala Arhiducesa Ileana ne asteapta. Cutiile de carton intra in functiune. Se scot uniformele, ne controlam reciproc daca avem cravatele regulamentar legate si cu inimile batand de emotie ne indreptam spre Castel. Urcam treptele si suntem introduse in odaia Domnitii, mobilata cu mult gust si maiestrie. Aici scumpa noastra Protectoare, imbracata intr’un splendid costum originar de Mehedinti ne ureaza “bun venit”. Ultimele raze solare strabat perdelutele galbene si se profileaza pe fata-i putin palida, dandu-i infatisarea Domnitelor de pe timpuri.
Nu o vazusem de mult. Imi inchipuiam sa o gasim schimbata, dar a ramas cum o stiam. Aceiasi privire patrunzatoare, acelas dialect, aceiasi bucurie si ce ne-a impresionat ca pe langa obligatiunile de sotie si mama, pastreaza acelas interes elevelor, lucratoarelor si functionarelor A.C.F.-iste si mai ales pentru cele care s-au bucurat de coloniile: Bornemiza, Bran, Balcic. Ne-a intrebat de planurile noastre de a doua zi. I-am raspuns ca mergem in excursie pe munti pana la Sinaia, iar de acolo cu trenul la Bucuresti. Placuta atmosfera ne-a alungat emotia dela inceput, dar vai … timpul nu vrea sa stie de noi, isi deapana prea repede firul, suntem nevoite sa parasim pe draga noastra Domnita, deoarece fiind ora 6 seara sosea din Brasov Maiestatea Sa Regina Maria si Arhiducele Anton.

Cu ruck-sak-urile in spinare aruncand o ultima privire aceleia care ne este atat de draga si Branului iubit, hai la drum. Parcurgem pe un timp admirabil Moieciul, Plaiul lui Ion, Strunga, cu mici popasuri. Trecem prin Padurea Laptici, de aici pe Furnica, coboram pe la carierele de piatra Dr. Costinescu, pe Calea Codrului ajungem in gara Sinaia, de unde imbujorate de aerul intaritor al muntelui, luam trenul spre Bucuresti, fiind inca sub impresiile frumoase a celor doua zile petrecute in mijlocul sublimei naturi.

Elvira Statescu

preluare din "Viator", revista A.C.F. , 1933
surse foto: "Balcicul si Branul copilariei mele" de Radu Mihai Dimancescu (http://balcic-si-bran.blogspot.com)
sursa harta: http://www.cabanata.ro (Ion Ionescu-Dunareanu, Masivul Bucegi, Oficiul National de Turism, 1937)

Pe munte

2010-09-17T22:46:00.020+03:00

Motto:

Pe munte de vei porni,
A.C.F.-ul vei intalni

Ora 6 dimineata. Trenul pleaca la 6.25; pana la gara fac 20 minute cu tramvaiul, cu masina numai 10, vasazica pe jos imi trebuie 30 minute. Tocmai bine ca sa sosesc dupa plecarea trenului.
Gandindu-ma ca “mai bine mai tarziu decat de loc” am plecat pe jos pana la tramvai, cu tramvaiul pana la statia de masini si cu masina pana la gara. Am sosit la 6.20, exact media timpurilor necesare cu masina, cu tramvaiul si pe jos.
La casa de bilete, spre “norocul meu” lume multa. Cu 15 secunde inainte de plecarea trenului eram tot fara bilet.

Buftea. In vagon se vorbeste de Balcic si se mananca ciocolata. Pe peron se bea lapte batut.
Ploesti. In vagon se vorbeste despre Bran. Pe peron se mananca gogosi.
Campina. In vagon se vorbeste iar de Balcic si se mananca iar ciocolata. Pe peron se mananca ciresi.
Sinaia. Din vagon se vad muntii cu zapada. De pe peron se vede zapada de pe munti.

Urcam. Mancam. Stam. Vorbim despre disciplina in timpul urcusului si despre necesitatea de a merge toti la un loc. Dar … discutia este doar teoretica, practic se intampla ca la noi. Seful da ordine, iar ceilalti o iau pe unde vor.
De ce? Pentru ca “asa suntem noi”.
Sfanta Ana. Jos verde. Sus verde cu alb. Mai sus albastru.
Imprejur alpinistii convinsi … stau obositi in preajma automobilului care i-a urcat pana aici. Altii impresionati de frumusetea naturii joaca poker de zor. Cel putin daca ar juca jos pe iarba verde, joaca insa pe masa.
Unde esti tu Carageale?

Din nou urcam. Am ajuns la zapada pe care o admiram din tren. Dupa cum era de asteptat, urmeaza un conflict rezolvat cu ajutorul zapezii. Din gentilete trebuie sa cedez si sa fiu batut.
Plecam mai departe.
Am ajuns in regiunea unde zapada se ia la intrecere cu apa si cu noroiul. Avem ocazia sa verificam calitatile bocancilor.

Dar vai! Imposibil! Probabil ca visez! La o cotitura a drumului au aparut doua aratari!
Ma frec la ochi. In zadar. Imaginea persista. In fata mea doua fiinte cu chip de om.
Ea: Pantofi cu tocuri subtiri si extrem de inalte. Ciorapi Adesgo. Rochie subtire de Georgette cu guler de blana inalt. Palarie de pai. Poseta.
El: Palarie de feutru “Barymore”. Guler tare. Cravata cu nod mare. Pardesiu gris. Pantaloni bleumarin. Pantofi cu crep. In mana servieta de piele.
Amandoi manusi.
Apa si noroiul le-a trecut de mult peste pantofi. Ii privesc lung si mi-e teama sa ma apropii de ei.
Doamne fereste!
Am ajuns aproape de ei. Ma gandesc ca sa-i vada un strain ar crede ca suntem un popor de alpinisti exceptionali si ar putea povesti la el in tara ca romanii fac “mici plimbari” la 2000 de metri in costum de strada, iar costumul de turist il intrebuinteaza de la 5000 de metri in sus…
Ma uit la ei cat sunt de “dragalasi”…
Mare e gradina Ta, Doamne! …

Urcam. Coboram si iar urcam. In dreapta brazi pierduti in zapada, in stanga zapada presarata printre brazi.
Tobogan pe zapada. Saracii bucuresteni cari se parjolesc la soare si noi care ne-am fi parjolit la fel, daca nu era un geniu bun care sa ne indrepte pasii spre munte.
Crucea de la Caraiman. Maretia constructiei se ia la intrecere cu maretia peisagiului. Fericiti cei care pot ajunge pana aici.

Mai departe. Coboram spre Pestera. Prin padurea de brazi distrusi de boala, alunecam pe noroiul muschiului verde albastru.
Iuteala cu care coboram este intr’adevar apreciabila, mai ales ca ne mai desparte doar o ora si jumatate de un tren pe care nu am voi sa-l pierdem, dar pe care bineinteles ca il scapam, caci “asa suntem noi”.
Fata de cele trei ore pe care le mai avem pana la trenul urmator, seful a hotarat sa ne dea un banchet pentru modul cum ne-am purtat in aceasta excursie.

Ora 9. In tren inghesuiala. Cu rugaminti si amenintari am reusit sa eliberam un compartiment.
Cineva spune povesti, iar ceilalti sunt convinsi ca il asculta, .. in fapt dorm.
Sosim in Gara de Nord dupa 42 ore lipsa din Capitala. Nimeni nu-si poate inchipui ce frumuseti am admirat si ce clipe de neuitat am trait cei 8 turisti care coboara sprinteni din tren, cu toate ca facusem un adevarat “tur de forta”.
Dar… “asa suntem noi”!

Locotenent Viagu

preluare din "Viator", revista A.C.F. , 1933
("Balcicul si Branul copilariei mele" de Radu Mihai Dimancescu - http://balcic-si-bran.blogspot.com)
sursa harta: http://www.cabanata.ro (Ion Ionescu-Dunareanu, Masivul Bucegi, Oficiul National de Turism, 1937)

Balcic - Activitatile Coloniei ACF

2010-08-25T20:05:00.005+03:00

In vacantele mele la colonia A.C.F. Balcic, am facut cunostiinta cu meduze in apa mica de langa mal si am vazut delfini pe valurile din apropierea pontonului. Eram impresionat de broaste testoase mari care se ascundeau in vegetatia deasa si de multimea de magarusi intalniti.

Dimineata incepea cu gustarea de la ora 10, care se servea pe plaja. Aveam scoici prajite si ficatei. La pranz, masa se incheia cu nelipsitul compot de caise si inghetata preparata in colonie. La ora 5 luam lapte batut. Seara se manca peste felurit preparat. Iar ca divertisment, din cand in cand, dar contra-cost, mergeam la negustorul turc Mehmet, la iesirea din Colonie, unde iti taiai setea cu Pivo Kvas, bautura autohtona servita rece si asortata cu bezele.

Dupa-amiaza se disputau meciuri de baschet sau volei. Fratii Bals, mari jucatori de baschet nu lipseau. Pe terenul de volei (foto) uneori se incingeau intalniri fara miza intre componentele multiplei campioane feminine Start Club. Echipa nu era completa niciodata pe perioada verii. Acum la Balcic erau prezente Mona si Despina Mavrocordat, Cati Aman, Maricica Muzicescu si Hanzi Colias.
Celelalte fete (Jana Dragulanescu, Solange Herbetz de la Tour, Livia Tomas) poate ca erau in seria de la Bran, dar nu aici…

Si bineinteles ca se faceau bai. De soare si in apa marii. Inotatorii foloseau si pontonul debarcaderului pentru a se arunca direct in apa adanca.

[foto: (in picioare) Alice Dimancescu, Radu Dimancescu si Gabriella Grunau – sora mamei - pe ponton]

In unele dimineti, sub pergola colorata erau programate cercuri cu dezbateri filosofice sau teme cu problematica crestina care tineau aproape doua ore. Vorbeau cu cei prezenti Alice Voinescu, Ion Pillat, Alice Dimancescu si alti invitati sau A.C.F.-iste.
Cu alte ocazii se organizau discutii libere despre comportamentul de toate zilele, sub aspect moral sau etic. Fiecare putea sa puna intrebari si sa ia parte la discutii.
Uneori, la aceste intalniri isi anunta din timp prezenta si Regina Maria care cerea sa lipseasca cadrul festiv si sa nu fie tratata protocolar.

Atat mama cat si eu tineam legatura cu cei de acasa, (vezi aici extrase din corespondenta) in special cu sora mamei, Gabriela (Ella) Grunau, care avea sa viziteze si ea Colonia pe parcursul anilor ‘30.
Scrisoare din vara lui ’33:

Draga Ella,

Iti multumesc mult pentru cele trimise. Umbrela mica a placut mult, iar “stapanul” ei ma ciocaneste mereu cu ea! Ai facut bine ca mi-ai trimis toate lucrurile.
E noapte acum. Luna plina. Toncu a fost la mine si acum a plecat la Colonie. A fost o mare bucurie pentru mine venirea ei aicea.
Meiutu e bine. Azi am facut cu el si Toncu o plimbare in Balcic, si ne-am intors cu masina acasa. Asta i-a placut f. mult.
Marea incearca sa se potoleasca, dar vantul n’o lasa.
“Unti” a fost foarte apreciat de cele 10 tataroaice din colonie.
Astazi, marti, marea era rece ca ghiata, asa ca Meiutu n’a facut baie, in schimb a zidit un palat.
In ziua de 1 August sunt acasa.

Pa, Ella, draga,

Alice si Unti

Sper c’ai primit fotografiile

Cand am mai crescut, scriam si eu acasa:
Balcic, 12 Iulie 1936

Draga Iepur (asa o alintam pe matusa mea),
Eu o duc bine aici in colonie. Imi place baia in mare. Am inceput sa invat inotul. Stiu sa fac pluta. Am prins trei broaste testoase.
Va sarut pe toti,
Unti

A.C.F.-ista Stella Constantinescu surprinde o zi din viata Coloniei in “Jurnalul de bord” din 7 iulie 1932. Articolul avea sa fie publicat in vara anului urmator in Revista Viator a A.C.F.-ului, sub coordonarea mamei mele.

Ca de obicei, la ora scularii, admiram de pe terasa minunata zi care incepe. Soarele este putin deasupra dealului din fata, cand noi suntem aranjate pentru gimnastica ce se face cu d-ra Felicia Eliade.
Ne simtim foarte bine dupa o jumatate de ora de exerctiu.

Dupa aceia, fetele ce sunt de serviciu fac curatenie in dormitare, iar noi, celelalte, mergem la baie. Spalate si imbracate ne aranjam in forma de unghiu pentru ridicarea steagului si a rugaciunii de dimineata, care se face in prezenta D-relor Slivici si Georgescu.
Se citeste un psalm din Biblie, dupa care se canta o rugaciune si se slavesc, in timp ce steagul se inalta.
Flamande ne scoboram in sufragerie, unde ne asteapta cacao cu lapte.
La ora de inspectie, fiecare se intrece ca sa aiba patul cat mai ordonat si fara nimic sub pat, caci se confisca fara mila.
Scoboram la plaje cu nerabdare unde stam linistite un timp scurt, dupa care cu multa galagie intram in mare. Inoata cele care stiu, incearca cele incepatoare si astfel trece timpul mai repede pana la ora 12, cand obosite ne luam gustarea, dupa care ne odihnim. La ora 1 incepe corul condus de D-na Dimancescu, care tine pana la ora mesii.
In timpul mesii e multa veselie si cantec.
Dupa masa am primit vizita coloniei Timisoara, compusa numai din copii.
S-a facut o partida de volley-ball intre noi si cealalta colonie, care a decurs frumos.
Au plecat cu totii incantati de ordinea si curatenia coloniei noastre.
S-a lasat steagul cu aceeasi solemnitate de dimineata. Dupa masa de seara am trecut pe terasa, unde D-ra Slivici a organizat un joc romanesc la care au luat parte mai toate fetele.
S-a facut rugaciunea si desi era ora inaintata, totusi fetele continuau veselia in necazul celor somnoroase.

preluare de pe "Balcicul si Branul copilariei mele" de Radu Mihai Dimancescu (http://balcic-si-bran.blogspot.com)

Sport si turism in Dambovita interbelica

2010-08-14T14:06:00.020+03:00

In perioada 2-31 august 2010, in cadrul Arhivelor Nationale, Filiala Dambovita din Targoviste, are loc expozitia „Sport si Turism in Dambovita Intebelica”, un eveniment restitutio interbellica.

Puteti viziona documente inedite provenite de la sectia Dambovita a Turing-Clubului Romaniei (inclusiv o harta detaliata a zonei Bucegi Garbova), sau atestari ale activitatii Cercului Sportiv din Targoviste (1920) si societatii sportive “Mihai Bravu” (1930). In miscarea sportiva damboviteana interbelica isi desfasura activitatea si Societatea Sportiva Tenis Club Bucuresti cu sectii de bob, patinaj, hochei, atletism, hipism si rugby, precum si Societatea de schi, fondata in anul 1933.

Sunt expuse si documente care reflecta demersurile facute pentru dezvoltarea infrastructurii turistice si sportive interbelice din judetul Dambovita.
Printre exponate se afla si un extras dintr-un jurnal de cercetas de la 1916 care cuprinde o descriere facuta zonei Pietrosita de catre Ioan Dimancescu, nascut la Titu, unul dintre pionierii cercetasiei in Romania.

Am avut placerea de a fi indrumati de catre doamna consilier superior Mariana State, autoarea acestei laudabile initiative.
Celor interesati de istoria interbelica damboviteana le recomandam o calatorie in timp pe durata unei ore la sediul arhivelor de pe strada Ditescu Stan nr.6.

A.D.
13.08.2010

mai multe informatii in ziarul Universul Dambovitean nr.221, 6-12 august 2010

Balcic - Colonia A.C.F.

2010-07-30T14:03:00.015+03:00

Inainte de a ajunge la intrarea Domeniului Regal, drumul pietruit coteste la stanga si inainteaza printr-o alee deschisa catre un platou situat deasupra falezei ce coboara brusc spre mare. Jos, pe langa marea ce inainteaza si se retrage ritmic si spumos, se gasea in toata splendoarea ei aceasta bijuterie a naturii, inegalabila ca fenomen estetic pe tarmurile Marii Negre, o plaja continua de pietre albe, plate si slefuite. Sus, dominand aceasta imagine de prim-plan, in perspectiva indepartata a marii se zaresc panze albe contrastand cu siluetele vapoarelor.
Pe acest platou, se afla o constructie masiva din piatra bruta, cu olane rosii si obloane verzi, fluturand perdelute cochete – cladirea Coloniei (foto).
Nu avea caracteristicile vreunui stil aparte si nici nu reprezinta vreo fantezie arhitectonica. Reflecta mai curand cerintele practice ale utilului. Probabil ca in ea se adapostise corpul tehnic (specialisti, tehnicieni, gradinari) in rastimpul de 8 ani cat s-a lucrat din plin pe santier la constructia castelului, cladirilor auxiliare, gradinilor suspendate si a parcului exotic. De altfel, intre domeniul teritorial (sacrosant) al Palatului si aceasta zona a Casei de Piatra (cum fusese botezata cladirea) s-a construit in 1928 un zid separator de 2 m inaltime avand o lungime de 100 de metri, perpendicular pe mare, dinspre gradina bisericutei Stella Maris pana la aleea de acces a Palatului. Exista o singura patrundere dincolo de gradini, marcata printr-o usa inchisa cu un zavor. Casa de Piatra avea demisol, parter si mansarda si era prevazuta cu instalatii electrice, sanitare si canalizare.

[foto: in fata intrarii in Colonie, impreuna cu o parte A.C.F.istele seriei Balcic]

Casa de Piatra si suprafetele inconjuratoare facusera, asa cum am mai spus, obiectul unei donatii, reprezentand expresia sincera a dragostei Reginei pentru fetele A.C.F.-ului si avand ca scop amenajarea intr-o colonie sezoniera de vara.

Localizarea Casei de Piatra (vila Coloniei A.C.F.)

Organizatoric si administrativ s-au amenajat inca din 1928 cele 3 nivele ale cladirii:
-la demisol: bucataria, salile de mese si magazii
-la hochparter: patru dormitoare, patru camere (directii si birouri) si spalatoare
-la mansarda: patru dormitoare si spalatoarele aferente

Mansarda, avand tavanele mai joase, sugera ideea unor cabine de vapor, drept care era botezata “La vapor”. Mobilierul (paturi metalice, garderobe, mese si banci din lemn) fusese fost donat de Palat. Perdelele si cuverturile de pat cu modele turcesti erau cumparate de A.C.F.

Tot de la inceput s-a amenajat si terenul de sport pentru baschet si volei.

In curte s-a amenajat o copertina uriasa (aprox. 60m2) din panza vargata pentru protectia la ploaie si soare.

[foto: pe terasa din fata Coloniei; in mijloc: Sanda - sora mea - si tata in uniforma de vara; mama - a doua din stanga ]

S-au procurat sezlonguri si fotolii pliabile si un numar destul de mare de umbrele de soare (rotunde, cu picior) pentru terasa de la fatada dinspre mare.

[foto: impreuna cu sora si parintii mei]

preluare de pe "Balcicul si Branul copilariei mele" de Radu Mihai Dimancescu (http://balcic-si-bran.blogspot.com)

Balcic - Palatul Reginei Maria, Domeniul Regal

2010-07-29T23:12:00.002+03:00

Urmarind litoralul fermecator spre sud, mergand pe drumul cimitirului, cu simbolicele pietre cioplite simplu in verticalitatea lor si cu gardul marunt zidit din piatra sedimentara, se ajunge dupa ce parasesti orasul propriu-zis la intrarea Palatului Reginei Maria, denumit de catre turci Tenha Iuvah (cuibul izolat – in trad.).

La intrarea principala, flancand poarta, strajuiesc doua mine marine, dezarmosate bineinteles, care par a proteja domeniului regal.

[foto: Palatul Balcic, carte postala, N.T. Dobrita]

O alee pietruita serpuieste in continuare, strecurandu-se printre copacii umbrosi si vegetatia abundenta, dar disciplinat supusa, pana la micul, dar impunatorul castel situat pe malul marii, cladit ca un corp de inspiratie bizantina strapuns de un minaret.
Parcul iti inspira o senzatie feerica, fiind structurat in gradini suspendate si cascade. Canale inguste brazdeaza aleile si imensitatea covoarelor de flori multicolore si arbusti meridionali. Aleile pavate cu lespezi de piatra marcheaza treceri pietonale peste canale. Peste tot sunt amplasate vase vechi, de diverse dimensiuni si forme.
La malul marii se afla scaune venetiene din piatra cioplita si lustruita. Un singur scaun face exceptie, ca si configuratie. Un fotoliu de piatra care poarta inscriptia sculptata simbolizand coroana Romaniei si un M stilizat (de la Maria).

In multe parti ale parcului regal de la Balcic apare acelasi laitmotiv daltuit pe mici lespezi, ampalsate la inaltimea firului de iarba: “Aceste locuri minunate le-am faurit cu ajutorul bunului meu prieten Carol Gutman”.
Pentru realizarea acestui colt de Rai, lucrarile de sapaturi-constructii-gradinarit au durat aproape opt ani.
Plante s-au adus din Europa meridionala (Italia si Spania) si din Asia Mica.
Transferat de la Domeniul Curtii Imperiale din Viena (unde isi capatase o apreciabila carte de vizita) prin disparitia Imperiului austro-ungar, Carol Gutman a adus un aport substantial, fiind angajat ulterior definitiv in calitate de arhitect horticol permanent al Reginei Maria. Eforturile sustinute ale lui Gutman au confirmat cele mai indraznete visuri si aspiratii ale Reginei.

Conceptia de inspiratie orientala a Palatului Regal de la Balcic, proiectat de renumitul arhitect E.Gunes, a fost pusa in aplicare intre anii 1925 si 1929, la fel ca si ridicarea in paralel a pavilioanelor adiacente (proiectate diferentiat de acelasi arhitect din Bucuresti). Executia tehnica s-a realizat prin concesionarea contractuala cu firmele italiene “Agostini Fabro” si “Giovanni Tomasini”.
In afara de platoul regal propriu-zis, s-au ridicat: Vila Dalga/“Pavilionul Printului Niculae”, Casa Intendentului, Pavilionul de odihna, Pavilionul Administratiei, cladirea Corpului de Garda, Salonul Cinematografic, Ciuperca, Pavilionul Granicerilor, Pavilionul Principesa Ileana.
(Narcis Dorin Ion, Castele, palate si conace din Romania, vol. I, Editura Fundatiei)

In parcul palatului de la Balcic se mai gaseste si o superba cruce bizantina din piatra.

[foto: Regina Maria, carte postala]

Vis-à-vis de intrarea impunatoare a Domeniilor Regale de la Balcic, pe soseaua ce se termina venind din oras, pe partea dreapta (spre dealuri), Regina a cumparat o vila cocheta care cu pretuire speciala a donat-o bunului prieten Carol Gutman.

In iulie 1939 insotind-o pe mama mea, Alice Dimancescu (directoarea seriei I a Coloniei A.C.F. Balcic), am fost chiriasii casei Gutman vreme de o luna (mama si cei doi copii), colonia A.C.F. fiind peste drum. Acolo am cunoscut-o si pe fiica sa, Hedy Gutman, mai in varsta ca mine cu 5 ani.

De asemenea, dincolo de spatiile rezervate gradinior suspendate, la poalele vaii plantate cu vita-de-vie, smochini si curmali si a potecii ce coboara spre plaja, unicat pe tot taramul Marii Negre (vestita plaja cu pietre albe plate), se gaseste bisericuta Stella Maris, patronata de Sfinta Fecioara Maria. Spre Ea se indreapta toate rugaciunile fierbinti ale echipajelor si calatorilor incercati in cele mai grele clipe pe mare si in furtuni, ca o ultima speranta. Mama ne spusese ca cei de pe vasul Titanic, au cantat in cor, in ultimele lor clipe, rugaciunea “La malul marii Tu ne-ai lasat, numele Tau fie binecuvantat”. Aceeasi melodie (cu text adaptat din limba engleza de Alice Dimancescu) se canta in fiecare seara la colonia A.C.F. de la Casa de Piatra, situata la 100 de metri de bisericuta.

Bisericuta Stella Maris (foto) masoara 5x3m in plan orizontal. Este cladita din piatra sedimentara, avand un acoperis de olane turcesti amplasate pe bolti zidite din caramida. Portile din tamplarie metalica sunt din doua canate, fiind protejate cu grilaje de fier forjat atat pe intarea frontala, cat si la intarea laterala dinspre mare. Ferestrele prezinta arcade ogivale si sunt prevazute cu vitralii colorate care reflecta razele de soare. Picturile interioare sunt realizate de cunoscutul pictori Atanasie Demian si Tache Papatriandafil.

In contextul suferintelor cauzate de o rana care nu se mai vindeca, Regina Maria ia hotararea, tainica la inceput, ca bisericuta Stella Maris sa-i adaposteasca dupa moarte inima si grabeste lucrarile de construire a acesteia.

Regina va fi inmormantata decent si sobru in culoarea de doliu violet (culoarea favorita a Reginei Maria) la Curtea de Arges, unchiul si nasul meu, maiorul Radu Grunau fiind unul din cei care au transportat sicriul pe umerii lor (alaturi generalii Rusescu, Marcel Olteanu si alti ofiteri din Garda Regala).

In apropierea Palatului Regal, la tarmul marii, era situat un mic hangar pentru adapostirea barcii cu motor, o ambarcatiune cocheta si comoda, pilotata de obicei de printul Nicolae sau de aghiotantul regal, amiralul Pais. Pe tarm era amplasata o sina pentru ghidarea ambarcatiunii pe ultimii metri pana in mare. Barca cu motor era intretinuta de un mecanic al Palatului care o pilota uneori si el. In discutiile cu A.C.F.-istele, Domnita Ileana numea barca ca fiind “surioara ei motorizata”.

Alaturi de hangar era construit un debarcader metalic, paralel cu tarmul. Perpendicular pe debarcader, iesind spre larg era construit pe o lungime de circa 50 de metri un ponton structurat tot pe schelet metalic si avand podine din lemn.
Acolo acostau pe vreme buna, canonierele regale Stihi si Dumitrescu, vase auxiliare de agrement cu echipaje si ofiteri de bord. Vasele aveau o autonomie de navigatie mult sporita (raiduri in Marea Neagra sau Marea Mediterana) avand Constanta ca port de resedinta. Fiind folosite exclusiv de curtea regala (interese diplomatice sau simple croaziere ale familei regale), vasele aveau si armament minimal de razboi.

[foto: impreuna cu mama,
la bordul canonierei Stihi]

Apele litoralului domeniului regal erau balizate conventional prin geamanduri vopsite in culori diferite, care se zareau de pe tarm cu ochiul liber.

Trebuie amintit si de adapostul construit din lemn, cu porti si acoperis din tabla care adapostea ambarcatiunea Isprava, un mic yaht cu motor si panze, bine pus la punct si foarte manevrabil.

Balcicul primea si hidroavioane. Le vedeam in fiecare zi de la mare departare in zare, dincolo de port, cum amerizau.

preluare de pe "Balcicul si Branul copilariei mele" de Radu Mihai Dimancescu (http://balcic-si-bran.blogspot.com)

Transportul public in Parcul Domeniilor

2010-06-13T17:36:00.020+03:00

Pe la capatul strazii Aviator Sanatescu din Parcul Domeniilor, unde din anul 1937 s-a inceput constructia Bisericii Casin, treceau vagoanele liniei de tramvaie 3 ale STB-ului (Societatea de Tramvaie Bucuresti) inspre Rondul 3 Kiseleff (Piata Presei de azi, fosta Piata Casa Scanteii) acolo unde era situat hipodromul.

La capatul opus al strazii, pana aproape de Piata Domeniilor, ajungea tramvaiul liniei 19 care intorcea “cu spatele” (in dreptul strazii Virgil Plesoianu).

[<- rasfoieste Ghidul Bucurestilor (1935) ]

Prin piata trecea o cale ferata cu o singura linie. Era o linie secundara care venea de la Podul Constanta/Chitila si mergea pe Soseaua Filantropiei, avand de la Piata Domeniilor derivatii pentru: Depozitul de Medicamente, Crucea Rosie a Armatei si Institutul Cartografic Militar. La fiecare din aceste institutii existau rampe de descarcare. Cand locomotiva si vagoanele treceau prin piata, un semnal prelung inlatura lumea de pe trotuar. Linia a fost operationala pana in anul 1966 [...].

Pe bulevardul Marasti, fostul bulevard Nou, tramvaiele opreau la statii obligatorii sau facultative. Se mai faceau si exceptii, tributare perioadei de inceput de secol in care tramvaiul se oprea facand semn cu bastonul. Am fost foarte impresionat intr-un rand cand tatal meu a oprit tramvaiul 3 chiar la coltul strazii noastre folosindu-se de sabia de parada (era in uniforma de gala).
Mi s-a povestit un episod cand un vatman grabit care pornise tramvaiul avand usile deschise a fost apostrofat pe loc si reclamat de tata (era in perioada in care supraveghea santierul din Sanatescu).

Nu existau semafoare sau treceri pentru pietoni. Tramvaiele 19 si 3 aveau montate pe exterior, la o inaltime mica, clopotei care sunau pentru a atentiona pietonii. De asemenea, tramvaiele aveau montat in fata un gratar. In cazul in care un pieton ar fi cazut pe linie si distanta mica nu ar mai fi permis franarea tramvaiului, gratarul trebuia sa-l preia pe nefericit din fata rotilor. Numai ca in multe cazuri auzisem ca acel gratar il transforma pe nefericit intr-o “sarma” fara viata…

Tramvaiele aveau in exterior, pe partea frontala, o cutie postala de tabla. Daca te grabeai sa trimiti o scrisoare sau o carte postala, puteai sa o pui “la tramvai”. Cand traseul liniei curente intersecta pe cel al lui 26 (care avea un traseu circular, trecand pe la Gara de Nord), la schimbarea de macaz vatmanul golea cutia postala in cea a lui 26. La statia lui 26 de la gara, continutul cutiei postale cu scrisorile proprii sau colectate pe parcurs de la alte linii era preluat pentru triere de functionari postali ai garii.
La garnitura fiecarui tramvai, primul vagon, cel motor (Thomson) era clasa I. Vagonul remorca era clasa a II-a. La clasa I, unde erau scaunele opozabile (pentru femei gravide, batrani si bolnavi), sub fereastra era fixat un mic automat cu bomboane Stolwerk sau Tuti-frutti, functionand cu monezi de 2 lei. Taxatorul de la clasa I statea pe locul lui de langa usa de urcare (cea din spate). La clasa a II-a, taxatorul STB-ului nu avea locul lui, umbland volant.
Biletele erau directe (30 bani pentru o ruta) sau corespondente (40 de bani pentru 2 rute convergente si cu limita de timp de o ora la schimbare) [...].

Parcul Domeniilor era deservit si de o linie de autobuze care circula pe traseul Manastirea Antim - Aeroportul Baneasa (linia 31). In perioada anilor ‘30 circulau autobuze moderne tip Renault, care pe perioada campaniei inceputa in 1941 au fost rechizitionate si folosite ca ambulante pe front, pana la clasare.
Autobuzele circulau venind din centru pe ruta Piata Victoriei - Soseaua Jianu - Soseaua Herastrau - Arcul de Triumf (fostul Rond II) - Manastirea Casin/Parcul Domeniilor - Hipodromul Baneasa - Aeroportul Baneasa. Returul se facea direct prin Soseaua Kiseleff - Piata Victoriei.

In clasa a II-a primara mergeam cu autobuzul la Scoala Sfantul Iosif langa catedrala catolica.
Ca un fapt original, STB-ul introdusese pe linia de autobuze cea mai reprezentativa pentru oras (ruta Aeroportul Baneasa - Manastirea Antim) autobuze care soseau in statie in tandem, unul de clasa 1 (Renault) si al doilea de clasa a 2-a (Chevrolet).

Trasurilor erau sub auspiciile muscalilor, eunuci fara exceptie. Toti erau imbracati intr-un fel de sutane negre de catifea raiata si aveau trasuri vascuite, sclipitoare, care iarna se transformau in sanii cu zurgalai colorati. Printre muscali era unul renumit in tot Bucurestiul - Cucu - care imita pasarea cu acelasi nume.

Treptat trasurile incepeau sa decada, fiind inlocuite de taximetre. La Depozitul Sanitar exista o statie in care erau prezente cel putin 2-3 taximetre de tipuri usor demodate: Plymouth, Dodge si Chrysler.

Trasurile au supravietuit repozitionandu-se ca alternativa de lux, pentru plimbari aristocratice sau romantice.

Surse foto:

-harta Transport Bucuresti 1936 / www.tramclub.org
-Ghidul Bucurestilor (1935) / bukresh.blogspot.com
-tramvai cu cutie postala (1932) / www.tramclub.org <- www.landesarchiv-bw.de
-autobuze STB (Renault + Chevrolet) / www.ratb.ro
-sofer taxi si muscal / Ilustratiunea Romana (ianuarie 1933)

preluare de pe "Amintirile mele intre Bonaparte si Domeniilor" de Radu Mihai Dimancescu (http://bonaparte-si-domeniilor.blogspot.com)

citeste si:

Parcul Bonaparte, istoria strazilor

2010-05-09T21:44:00.019+03:00

Ella Grunau - matusa mea - imi povestise ca in copilaria ei de la inceputul secolului XX, strada Paris se numea Aleea Blanc (A) si se termina foarte aproape de casa noastra de la nr.13, imediat dupa intrarea secundara de la Garajele Leonida (intrarea principala se facea si atunci pe Soseaua Jianu, astazi Bulevardul Aviatorilor).
Acolo exista o padurice care tinea de Palatul Sturdza si un pavilion administrativ al acestui palat. Pavilionul era in acelasi stil cu palatul: cu don-jonuri, balcoane si turnulete.
Palatul Sturdza era amplasat la intersectia Soselei Bonaparte (Ilie Pintilie, Iancu de Hunedoara) cu Piata Victoria, prin fata lui circuland si tramvaie. Tot in acei ani, capatul aleii Blanc dinspre Piata Confederatiei (actuala Piata Dorobanti) era obturat si el, necomunicand cu Calea Dorobantilor.

In imediata apropiere a Palatului Sturdza, margand pe Bulevardul Bonaparte, pana sa ajungi la “Directia Tramvaiului Vechiu” (primul depou de tramvaie din Bucuresti, actualul depou Victoria, fost Ilie Pintilie), existau doua alei Blanc, A si B.
Aleile porneau perpendicular din soseaua Bonaparte si se uneau intr-un segment comun, o prelungire a Aleeii Blanc A. Aproape de capatul dinspre Piata Victoria al acestui tronson al Aleii Blanc A (care va sta la baza axului strazii Paris de mai tarziu) fusese construita si casa noastra.

Pentru a evita orice confuzie, astazi strada Louis Blanc coincide cu vechea Alee Blanc A (doar primul tronson, cel dinspre Soseaua Bonaparte), fiind paralela cu strada Argentina (fosta Alee Blanc B) si strada Mexic.

In anii de dupa primul razboi mondial, strada noastra (actuala Paris) a fost racordata la piata Victoria prin taierea paduricii de langa palat si trasarea pe aliniamentele regasite si astazi. S-au trasat si lotizat si celelalte strazi din jur, care aveau denumiri dupa membri familiei regale (vezi harta 1926). Strada noastra se numea in acei ani Strada Regina Maria.
Circulatia vehiculelor si birjelor dintre cele doua artere (Jianu si Dorobanti) devenise un fapt obisnuit. Mai erau strazile: Principesa Elisabeta, Principele Nicolae, Principele Mircea, Principesa Ileana si Principesa Maria.

Dupa scurt timp, urmare a unei initiative a Primariei vizand punerea in valoare a statutului politico-diplomatic interbelic, se va trece la denumirile cunoscute si astazi, strazile fiind botezate cu numele capitalelor de tari aliate: Paris, Londra, Washington, Roma, Praga, Belgrad sau ale altor taril neutre prietene: Argentina, Mexic etc.
Strada Paris fosta Blanc, fosta Regina Maria, devine axul principal al noilor strazi, ca o gratulare a invingatoarei principale a tratatului de la Versailles.
Zona cuprinsa intre strada Paris si Soseaua Bonaparte era denumita Parcul Bonaparte. Zona dintre strada Paris si strada Sofia se numea Parcul Filipescu.

Ar mai fi de mentionat ca in anul 1937, in spatele palatului Sturdza a inceput constructia unui edificiu care se dorea a adaposti noul sediu al Ministerului Afacerilor Externe, o cladire in forma de E, orientata spre piata, avand patru etaje si terase pe toata lungimea fatadelor. Proiectata de arh. Duiliu Marcu, era inspirata din grandoarea arhitecturii totalitare (stilul neo-clasicist fascist si nazist). Cladirea a fost terminata in anul 1944.
Palatul Sturdza este demolat in anul 1946, lasand libera perspectiva spre piata a viitorei Presedintii a Consiliului de Ministri. Cele doua constructii au fost contemporane pentru 3 ani de zile.

Surse foto:
-palatul Sturdza / www.miculparis.ro
-planul orasului Bucuresti - Editie oficiala 1911 - scara 1:5.000 / www.tramclub.org / rosetti61
-plan oras Bucuresti - scara 1:12.000 / Editura Librariei “Union” / www.tramclub.org / acier
-palatul Sturdza / bucurestii-vechi.blogspot.com

preluare de pe "Amintirile mele intre Bonaparte si Domeniilor" de Radu Mihai Dimancescu (http://bonaparte-si-domeniilor.blogspot.com)

A.C.F. - Cinstea cea mare

2010-04-18T08:47:00.012+03:00

1) E o mare cinste de a fi o membra adevarata in Asociatie. Si fie care e dornic sa se intrebe daca Asociatia este in viata lui
-un mic adaos
-o distractie
-o povara
-o nedumerire
-un mijloc de a se impaca cu Dumnezeu pe o parte, ca sa poata continua pe cealalta parte viata neconsolata de pana eri
-un lucru frumos pe 1/2 inteles
sau
-o mare cinste

Despre primele puncte n'am sa vorbesc. Fiecare poate sa se judece. Si chiar daca s'ar dovedi ca faceti parte dintr-o categorie de mai sus, nu inseamna ca pentru totdeauna veti ramane acolo. A descoperi o situatie gresita este cel mai mare progres.

2) Ori ce cinste trebuie cultivata si cucerita. Aceasta sa nu o uitam in nici o clipa a vietii noastre. Cinstea e o cucerire. Chiar daca vii si-ti place Asociatia, chiar daca devii membra veche, nu inseamna ca ti-ai dobandit cinstea de a fi membra. Pentru aceasta trebuiesc fapte, schimbari, patrunderi, hotarari ferme.

a) Te-ai inrolat din convingere intr'o armata de selectie a generatiei tale. Nu selectie bazata pe cultura. Ci selectie de aristocratie de ganduri, fapte si purtare.
E vorba de inobilare si reorganizare a vietii.
E o chestiune serioasa.
Aici ar fi:
1. spritul camaraderiei
2. constiinta evolutiei
3. sentimentul de raspundere
4. spirit de sacrificiu, vointa
5. supunere libera din respect si convingere
6. organizarea vietii pe baze noui
7. simplicitate si sinceritate
8. Dumnezeu, centrul energiei si al smereniei
9. cunoasterea Mantuitorului ca exemplu de viata

b) In fruntea noastra avem pe Iisus. Pe cel mai modern om al onoarei, al iubirei, al supunerii, al democratiei. E casa Lui. Si gandul Lui si tot ce mi-a dat El dela nastere, mie personal, eu aduc aci si-l faca sa infloreasca. Si respect legea Lui de viata.

c) Daca servesti A.C.F.-ul din convingere si dragoste, atunci ori unde te-ai afla, gasesti prieteni si gand comun

d) Asociatia nu vrea sa te aibe pentru ea, ci tu s'o porti cu sfintenie in viata ta. Iti da raspunderea aceasta. Raspunderea aceasta te aseaza langa cei mai mari si cei mai mici. Esti o particica vie din vremea contemporana.

e. Asociatia te ajuta sa sai gardul inimei tale si sa descoperi alte inimi, alte nevoi, ansamblul vietii. De aceea cinstea e mare, pentru ca devii un partas al omenirei, peste grijile si bucuriile vietii tale.

f. Sa intelegem bine:
-suntem factorii care raspandim increderea in viata crestina reala
-suntem factorii prieteniei si ai respectului de sine si de aproape
-suntem factorii de disciplina
-suntem factorii de organizare
-suntem factorii de colaborare si bucurie

Departamentul Functionarelor
193?
(Alice Dimancescu, manuscris revista Viator)

A.C.F. - Sfaturi de primavara

2010-04-13T01:20:00.007+03:00

1. Primavara este reinoire, este reincepere. Primavara este o marturie a increderii instinctive a naturii in viata. Si noi putem sa incepem viata cu acelasi avant linistit si luminos.

2. In primavara simti minunile mari si mici ce se savarsesc intre cer si pamant. Ori unde privesti, descoperi urma atingerii divine. Mai mult ca oricand spiritul lucreaza si stapaneste lumea. Lasa-te si dumneata cuprinsa de harul Tatalui Ceresc.

3. Primavara este o reintoarcere catre simplitate si sinceritate.
Poti fi voioasa?
Poti nadajdui?
Simti aproape cerul, pamantul, frunzele?
Atunci esti si dumneata o particica din primavara.

4. Ti-ai facut si dumneata un plan de primavara?
Iata o intrebare care asteapta in inima dumitale raspunsul. Alaturat sugestii:

voi face, cat de grabita as fi, in fiecare zi exercitii de respiratie, cu fereastra deschisa si voi repeta mereu in gand: “vreau sa fiu senina”
voi merge pe jos zilnic, pastrand o atitudine sportiva si facand din mars o bucurie
daca ma simt slabita, nu voi neglija sa iau un tonic (sunt si tonice ieftine)
daca am posibilitatea sa-mi improspatez garderoba, voi face ceva practic, bun pe orice vreme si care nu se demodeaza prea usor
sunt hotarata sa iau parte la plimbarile organizate de ACF pentru ca sunt convinsa ca-mi sunt mai ales in primavara de folos
imi voi intocmi un carnetel in care sa adun tot ce’ntalnesc frumos si demn de retinut in primavara aceasta
am un vas pe mesuta care va purta mereu o floare, o frunza, un semn viu din natura
imi cumpar de pe acum seminte de flori de pe strada Carol si-mi fac intr-o ladita, sau intr-un coltisor in curte, gradinita mea
voi urmari in drum spre birou mugurii unui copac si astfel gandul meu va fi mereu indreptat inainte, spre progres
voi lua parte la pregatirea religioasa de Sfintele Sarbarori ale Pastelui – pentru ca astfel sa intampin linistita, smerita si luminata pe Domnul
nu ma voi lasa surprinsa de nostalgia primaverii, ci voi primi acest anotimp drept un prilej de a munci, a spera si a crede mai puternic
la fel ca primavara, voi inchina inflorirea mea Domnului si voi fi echilibrata fiindca ma supun Lui.

Pasiti voioase in primavara tarei noastre!

Departamentul Functionarelor
1936
(Alice Dimancescu, manuscris revista Viator)

Oua de Pasti

2010-04-02T15:47:00.014+03:00

Obiceiul de a inrosi ouale in sarbatoarea primaverii are o veche origine in sarbatorile “Floreale” ale romanilor.
La Institutul Social Roman se afla o minunata colectie de oua incondeiate din toate tinuturile romanesti.
Nu ne-am putut stapani mirarea in fata talentului de care au dat dovada autorii acestor motive picturale de autentica arta nationala.

Iata cateva oua basarabene, incondeiate de elevele scolilor de menaj din Chisinau si ale unei scoli normale din Cetatea Alba. Domina negrul, auriul si rosul. Pe suprafata de cativa centimetri patrati, iscusinta acestor copii de scoala a realizat sobrele desene care se gasesc pe minunatele covoare basarabene, acele minunate “Caramanlae” pe cari noi nu stim sa le apreciem, dar in schimb strainii le pretuiesc. Sunt motive specific romanesti cu nota aceia sobra, pe care o imprima basarabenii in toate obiectele artei nationale.

Oale incondeiate provenite din Moldova au culori dulci, suave, am putea spune romantioase, asa cum e si sufletul de visatori ai celor crescuti pe pamantul bun dintre Milcov si Prut. Desenele sunt migalite, ciudate, intortochiate. Culorile nu trec de trandafiriu si siniliu, abia permitandu-si un strop de auriu, pentru imbogatirea desenului.

Iata si cele oltenesti. Culori vii, desene smaltuite, ca un camp de flori. Pe oul incondeiat al copiilor olteni se rezuma in cateva trasaturi de condei toata frumusetea de desene din iile si fotele frumoaselor gorjence. Sunt desene si culori vesele, asa cum e si inima plina de veselie a oltenilor.

Reprezentantii artei tran- silvanene in motive de oua incondeiate pastreaza nestirbite cele mai vechi traditii ale artei romanesti. Sunt desene si culori simple, unde predomina mult albul, realizate cu mijloace de adevarati artisti.
In Banat oale se fac cu multe motive cari le amintesc pe cele de pe vechile ceasloave bisericesti.
Cruci, stele si tot acel arsenal de desene primitive pe care il intalnim pe troitele de tara din tinutul celor trei Crisuri, se amesteca pe desenele acestea, cu motivele pe care le gasesti pe stergarele batute in tinte pe peretii caselor din Timis Torontal.

O frumoasa nota o aduc ouale din Bucovina. Desenul pare ceva mai evoluat decat la celelalte, insa fantezia coloritului e mai scazuta. Bucovinenii intrebuinteaza numai albastru, negru si ros, ceea ce da oarecare monotonie, motivelor cari altfel sunt minunat redate, ca si in frumoasele realizari ale artei casnice bucovinene.

Pe cojile acestor oua de Pasti, romanul a inscris adevarate poeme, minunate epopee de culori si desene pe cari le-a migalit pentru bucuria ochiului sau. Ce minuata propaganda pentru strainii cari nu au invatat inca sa ne cunoasca!

(nesemnat)
Ilustratiunea Romana, 1937/Numar de Pasti (2 mai)

Balcicul interbelic

2010-03-14T15:06:00.020+02:00

In urma razboiului balcanic din 1913, armata romana iesea victorioasa (generalul Averescu intra cu trupele sale in Sofia si Bulgaria capitula). Se semna Pacea de la Bucuresti.
Administratia romaneasca asupra Cadrilaterului dureaza din 1913 pana in 1940. Asadar Balcic-ul a fost romanesc timp de 27 de ani.

Balcicul este "capitala" Coastei de Argint, zona de tarm cu climat mediteraneean si accente exotice ce survin brusc de la capul Caliacra spre sud, spre Ecrene (25 km nord de Varna, astazi intre Nisipurile de Aur si Albena). Structuri de roca friabila, de culoarea cretei formeaza coline cu terase pe care rasar case albe, cu acoperisuri de tigla sau olane rosii. Turnurile moscheelor si minaretelor strapung cerul intr-un amfiteatru pitoresc. O panza de apa dulce, filtrata prin falezele de calcar, inconjoara Balcicul si formeaza multe izvoare sau minunate cismele. In spatele cimitirului din Balcic apa a sapat o valcea adanca cu cascade care se ascund prin vegetatia bogata.

In anii interbelici multe organizatii de tineret (cercetasesti, legionare) practicand sportul si turismul isi stabileau colonii de vara in jurul orasului impartit in mai multe zone distincte:
-Portul propriu-zis cu toate asezamintele administrative si comerciale
-Cartierul turcesc, cu traditionalul Ghemigi Mahle (mahalaua corabierilor - in trad.). Farmecul aparte este dat de colinele albe strabatute de strazi mici traversate de podine pentru trecerea magarusilor peste valcele. Este si o imaginea bizara a orientalismului, ca traditie. Turcoaicele poarta papuci, salvari largi si voaluri pe cap, ascunzand fizionomia feminina. Tot aici misuna copiii, cam zdrentarosi si galagiosi, care fac tumbe, tipa si cer bacsis. In cafenelele turcesti se fumeaza narghilea cu tutun special.
-Cladirile care asigura specificul statiunii balneare si exploatarea turistica (sezoniera)
-In sfarsit, cartierul de vile construite in perioada interbelica, majoritatea apartinand artistilor de teatru, oamenilor politici, dar mai ales pictorilor romani, cu precadere a celor din capitala. In anii ’30, arhitecta Henrieta Delavrancea (fiica lui Barbu Stefanescu Delavrancea si sora scriitoarei Cella Delavrancea) si-a legat numele de proiectele a 17 vile (printre care resedinta lui Ion Pillat) apartinand unor personalitati ale vremii.

O mare parte din artistii interbelici descoperisera refugiul ideal si muza Balcicului. E vorba de Tonitza, Petrascu, Dărăscu, Stefan Dimitrescu, Rodica Maniu, Samuel Mützner, Cecilia Cutescu-Storck si mulţi altii.
In fiecare vara, la Balcic poposeau 150 de pictori.

In 1926 se infiinteaza Universitatea Libera „Coasta de Argint”, unde au venit sa conferentieze in anii urmatori personalitati precum: Nae Ionescu, Ion Marin Sadoveanu, Cezar Petrescu, Pamfil Seicaru, Ion Pillat, Mihail Jora, Jean Bart, Tudor Vianu, Gala Galaction, Nicolae Iorga.
In aceeasi perioada se deschide si primul muzeu al Dobrogei.
("Balcic - culoare si sentiment", Bucuresti 2004 )

Lumea frecventa localurile en-vogue, cele mai cunoscute fiind restaurantele Elita si Caramitru, precum si renumita cafenea Mamut.

Efervescenta interbelica a Balcicului a fost determinata de initiativa Reginei Maria de a-si stabili resedinta de vara in capitala Coastei de Argint. Fire romantica, regina a reusit sa-si puna amprenta peste un loc pitoresc, transformandu-l intr-o stare de spirit.

(va urma)

preluare din: "Balcicul si Branul copilariei mele" de Radu Mihai Dimancescu (balcic-si-bran .blogspot.com)

A.C.F. - Asociatia Crestina a Femeilor din Romania

2010-03-11T08:53:00.022+02:00

Asociatia Crestina a Tinerilor (Young Men’s Christian Association - YMCA) a aparut in Europa la jumatatea secolului al XIX-lea, fiind adoptata foarte rapid in America.
In Romania este prezenta imediat dupa primul razboi mondial (1919), ca urmare a unei invitatii adresata de Regina Maria a Romaniei. Astfel s-au infiintat Casele Ostasesti care preluau in cadrul armatei activitatiile YMCA, la inceput sub comanda unor ofiteri straini si mai apoi sub comanda unor ofiteri romani.

Corespondentul feminin, YWCA, are o istorie care incepe la 1855 in Anglia.
“Asociatia Crestina a Femeilor” din Romania (A.C.F.) ia fiinta in 1919 ca o organizatie cu personalitate juridica, activand pe principiile YWCA: instruirea tineretului pe baza unei morale crestine. In cadrul asociatiei se constientiza rolul moral si spiritual al femeilor in angrenajul vietii cotidiene.
Regina Maria fugureaza ca presedinta de onoare a A.C.F.-ului intre anii 1919-1938.

Activitatile A.C.F. erau structurate pe trei coordonate foarte bine definite: trup, minte si suflet:

Asociatia era impartita ca activitate pe mai multe sectii (functionare, studente, eleve, lucratoare si ucenice) fiind condusa de un presedinte si un secretariat general.

Pe langa activitatile desfasurate curent in timpul anului, un deziderat moral si practic era acoperirea bugetului financiar (in principal din donatii ale doamnelor din lumea buna a Bucurestiului) necesar functionarii caselor de odihna (numite colonii) pe timpul verii.
Regina donase cate o cladire si terenuri aferente, desprinse ca suprafete auxiliare din domeniile regale, atat la Balcic, cat si la Bran.
Cele doua colonii au ramas cu acelasi statut si dupa 1938, Domnita Ileana fiind noua presedinta de onoare a A.C.F.-ului pana in anul 1948.
Mai exista si o a treia colonie A.C.F. la Bornemisza, Gurghiu - vechi castel grof de langa Reghin, judetul Mures.
Pe durata verii se desfasurau doua serii a cate patru saptamani (iulie si august), capacitatile de primire fiind intre 130-160 persoane pe serie (pentru fiecare locatie).

Se poate crede ca o organizatie de femei din Romania inceputului de secol XX, intr-o perioada inca plina de prejudecati fata de conditia femeii in familie si societate, sa nu fi avut forta si rigoarea de a se organiza si dezvolta.
Ca nu este asa s-a datorat unor principii preluate cu entuziasm, dar si unor femei deosebite care, debordand sete de viata, bine si frumos, au trecut prin munca de voluntariat peste lipsuri si greutati. Iar ceea ce a asigurat, fara doar si poate, reteta unui succes de organizatie a fost patronarea si implicarea directa a celor mai relevante figuri feminine ale regalitatii romanesti (Regina Maria si Principesa Ileana) in asigurarea unui cadru optim de functionare a organizatiei.

(va urma)

sursa: "Balcicul si Branul copilariei mele" de Radu Mihai Dimancescu (balcic-si-bran .blogspot.com)

La Hipodrom

2010-02-23T14:02:00.024+02:00

(1937->1947)

Construit intre 1905 si 1908 dupa planurile arhitectului Ioan D. Berindei (avand ca ca sursa de inspiratie celebrul Longchamp parzian) hipodromul de la Baneasa a fost o initiativa a Jockey Club.

Intrerupte de razboi, cursele se reiau in anii 1919/galop si 1921/trap.

Hipodromul de trap Baneasa va fi relansat in 1937 pe un teren al Clubului Calaretilor (fondat in 1912), langa cel de galop.
Avea o conceptie moderna, simplist ca arhitectura si incapator.

Intre 1923 si 1936, trapul cunoscuse o puternica dezvoltare pe Hipodromul de la Floreasca, parasit la reluarea curselor pe Baneasa.

Furnicarul de oameni si animatia exagerata erau caracteristice celor patru zile de curse:
-duminica si joi pentru galop
-miercuri si sambata pentru trap

La hipodromul de galop era specifica moda aristrocratiei si a marii burghezii. Doamnele Bucurestiului isi etalau ultimele tinute si nelipsitul lornion. Domnii se imbracau clasic, uneori chiar in redingota cu joben.

Lumea era pestrit imbracata la hipodromul de trap, exceptand premiile principale (Derby-ul si Kilometrul lansat), acolo unde veneau membrii Casei Regale, ai guvernului si ai corpului diplomatic.

Accesul era si el diferentiat. La galop lumea venea cu trasuri si automobile, in timp ce in zilele curselor trap se venea mai ales cu tramvaiul si autobuzul. In zilele si la orele de curse functiona si linia H pe traseul: Piata Sfantul Gheorghe-Universitate-Piata Romana-Piata Victoriei-Strand-Hipodrom.
Am ajuns prima data la Hipodrom luat de Radu Grunau in 1937 (un an dupa ce trapul revenise din Floreasca). M-a dus sa si pariez la galop. Am mers pe mana lui Roger Vincent (calul nu il mai stiu) la recomandarea unchiului meu. A castigat calul calarit de jockeul englez Jean Gill.

Caii - armasari si iepe - se nasteau la crescatoriile din jurul capitalei. Mai erau si exemplare pur-sange aduse cu mari sacrificii din strainatate. Hergehelie regala a fost numai pentru cai de galop, avand grajdurile si crescatoriile la Scrovistea.

Debutul se facea la varsta de doi ani. Participarea cailor la Derby-ul Roman de trap si galop reprezenta perioada de varf a exemplarului respectiv. Erau admisi numai cai indigeni, pentru a incuraja crescatoriile locale. Varsta normala la care un cal putea sa debuteze la Derby era de trei ani. Prin regulament era permisa o singura participare la Derby.

In schimb, “Kilometrul lansat” (cursa de trap), programat o singura data pe an, era deschis tuturor cailor in forma, indigeni sau pur-sange straini.
Campioana absoluta era Joppa Hanover, o iapa pur-sange ne-autohtona, cu record de 1,19 min/km. Dupa 23 August, iapa respectiva a fost rapita de catre rusi care au pus-o chiar la caruta ca pretext, scopul real fiind de a o transporta la Moscova unde se reorganiza activitatea turfului sovietic!

Printre caii de trap de exceptie se mai remarcau Cliford Hanover, specializat in cursele de fond, si Dexter Hanover (cai frati), specializat in cursele pe distante scurte.
De asemenea, de poate vorbi si despre Barbara, reprezentanta formatiei Grajdanescu, ca si pretendentii la postura de leader, fantasticii Avion si Avantika, condusi de Nicolae Cerkasov, ca si colegul de generatie cu Barbara, Danko (adus din Ungaria), condus tot de Cerkasov. Va imaginati ca din Premiile Clasice unde erau programati caii potentiali favoriti, Cerkasov nu putea conduce decat unul din favoritii sai, pe care il preciza cu doua zile inainte de cursa. Cerkasov nu alerga decat in doua curse din zece, dar castiga aproape mereu. Pentru pariuri nu era o mare tentatie, cota lui mica fiind previzibila.

Dintre caii de galop am retinut in primul rand pe unii dintre castigatorii de Derby: Motan si Mosquito (frati), SOS, Bastard, Boer Bibi, dar si Ghiaur (multi din armasarii sau iepele pe care le vedeam in program il aveau dat ca tata), Balaur, Cetina, Bien Allez, Bleu de Roi, Cordon Rouge, Covrig.

Ca si istoric al trapului, trebuie remarcat ca revolutia bolsevica din 1917 a fost urmata de un exod ideologic, dar si sportiv legat de interesele profesionale ale comunitatii de trap din Rusia.
Au venit in Romania antrenori, driveri si prin exceptie, chiar proprietari.
Bunaoara, contesa E. Benckendorff plecase de la Moscova cu un vagon de cale ferata in care nu incarcase mobila, tablouri sau alte obiecte de pret, ci doar caii ei pur-sange, atat de dragi. La Bucuresti avea sa se stabileasca dupa o incercare nereusita la Constantinopole, unindu-si herghelia si destinul cu ing. Ion Matak (proprietar si mare animator al turfului).

Cel mai apreciat driver din lumea trapului era Nicolae Cerkasov (rus "alb"), “le diable rouge”, adus de la Paris. O perioada scurta a fost si angajatul lui Matak, care l-a concediat dupa ce Cerkasov ii facuse avansuri contesei Benckendorff.
Ultimul Derby inainte de plecare din nou la Paris a lui Cerkasov a fost castigat cu Fanfara 2.

Comunitatea rusa a dat culoare si valoare turfistica in perioada interbelica, stabilind o traditie.
Astfel a fost cazul antrenorilor: Terehov (grajdurile Matak-Benckendorff), Crotenko, Brailovski (cu talentatul fiu Andrei B. – leader consacrat si la hipodromul din Ploiesti, cu mult dupa nationalizare…), Nicolai Gaidaev, cu fiul sau Petrica G. (coleg la Ticeul Titu Maiorescu, mai mare cu trei ani), Andreewski (zis Mos Cosciug, cu fiul sau), Jasper Raimer cu fiul sau John R. (junior).
In postura de driveri: Sasha Corol (angajatul proprietarului de formatiune Scanavi, administratorul domeniilor Reginei Elisabeta), cu fiul sau Vania, coleg si el la Liceul Titu Maiorescu, alergand la cursele de deschidere.
Ca driveri indigeni, trebuie sa remarc pe Iosif Szabo, Ionescu-Bordei, Dobrescu (care isi forta prin programarea prea frecventa caii, fiind valoros prin tenacitatea cu care concura la multe alergari). Pe valorosul driver grec Tassopol, zis “Placintarul”. Ca sa termin cu cel mai bun reprezentant al generatiei tinere: Gheorghe Tanase, care s-a impus prin talentul sau de exceptie. A devenit campionul declarat al trapului romanesc (dupa placerea lui Cerkasov).
Singurul care ii ridica probleme lui Tanase a fost Mircea Stefanescu, si el elevul antrenorului vienez Grunwald, vecin cu noi pe Sanatescu, la numarul 54.

La galop, jockeii cei mai straluciti erau Roger Vincent (ajunsese sa aiba monta I la grajdurile regale), fratii Jill (William- deosebit de tehnic si sobru, Eduard - venit in 1944 de la Vasovia, un talent autentic dublat de energie si Jean), Aristide Cucu (leader-ul jockey-lor romani), Papadopulos (venit de la Atena), Nicolae Ilinca (prima monta a grajdurilor regale pana la venirea lui Vincent, Ilinca a fost concediat ca urmare a unui mare scandal cu curse trucate), incheind cu Stefan Botescu (frate cu mezinul G. Botescu, care fara sa fie un talent era foarte staruitor, participand la toate cele 8 curse ale programului unei reuniuni).
Mai existau printre jockey si alte figuri - Cristea (fost mare campion), Iorga, Tasim si fratii Stoian (recent licentiati ca jockey; ulterior au devenit componenti de baza la cursele internationale de galop programate in strainatate, dupa nationalizare). Sau Crisan, Enescu, Vasile si Ion Hutuleag (frati), Campeanu si altii.

Erau antrenori foarte buni in frunte cu Ion Gheorghe (grajdurile Olga Georgescu), Frank Gill (tatal fratilor Gill, jockei si antrenori si ei mai tarziu), William Gill (unul din fii lui F. Gill), A. Romanes (grajdurile regale Scrovistea), Wilson. Alti antrenori de valoare: Verone, Gabor, capitanul Guliano, Gabens, Pinka, Zimmerman, T. Cornea si Ujvari.

Printre proprietarii de cai de curse, erau unii mai modesti (pana la trei cai), dupa cum erau unii redutabili care aveau formatiuni de 25 de cai:
la galop - grajdurile Regale, hergeliile Moruzzi, I. Schwartz, doamna O. Georgescu, Ottulescu etc., iar la trap - hergheliile Benckendorff-Matak (denumita dupa 23 August – grajdul Odaile), col. Petrovici, Negropontes etc.
Dupa o activitate de maximum 12 ani, caii erau trimisi la herghelie ca armasari/iepe de monta.

Vara, sulky-urile alergau pe roti, ruland pe pista de zgura, iar iarna se alerga pe zapada, cu sulky-urile transformate in sanii.
La galop, sezonul era suspendat pe perioada iernii.

Intr-o reuniune, erau intre opt si zece curse, fiecare cursa avand premiul I, II si III. Premiul era impartit intre: proprietar, antrenor si jockeu/driver. Cursa de deschidere la o reuniune de trap sau galop era rezervata baietilor de grajd. Suplimentar, dar numai la trap, existau premii de deschidere pentru conducatorii amatori: Zenide, Camarasescu (era si proprietar, fara veleitati, precum Matak), Delaporta, Scanavi.

Pentru un premiu/alergare se faceau inscrieri cel putin cu o saptamana inainte, nominalizate prin cal si driver/jockeu. Formatiunea/grajdul puteau sa inscrie doi-trei cai din care ramaneau cel mult 1-2 cai in ziua cursei. De exemplu, herghelia Benckendorff-Matak avea in premiile clasice in ziua alergarii doi cai. Principalul favorit ca performante si forma era condus de driver-ul Matak, proprietar, (pe calul Oslo - de exemplu), iar calul secund (de exemplu Vengo) era condus de cel mai bun driver al sau (angajat).
Binomul respectiv, atat la trap cat si la galop, se numea in acceptiunea turfistica “a merge grajd”. In cazul de fata, Matak si Misa Pavlic aveau o strategie dinainte creionata, in care Matak era favoritul formatiunii, iar Pavlic cauta sa-i incurce pe urmaritori.

Atat la trap cat si la galop, sansele cailor erau echilibrate prin handicapurile acordate cailor buni in dauna celor mai slabi.
Criteriile de acordare a handicapului in alergarea premiului respectiv se faceau in functie de varsta, forma recenta, de situatia medicala si de sumele castigate de la inceputul anului respectiv. Exista o comisie care judeca handicapurile, care se acordau si publicau din timp. Antrenorul, altul decat driver-ul sau jockeul, alegea pana in ziua alergarii calul care avea cele mai mari sanse (incluzand aici si handicapul stabilit).

[rasfoieste->]

Handicaparea la galop se facea cu greutati, suplimentare celor prin care greutatea jockey-lor se echilibra. Greutatile se plasau sub sa.
La trap, driverii nu se cantareau, singurul handicap fiind cel de valoare.

La trap, handicaparea concurentilor era stabilita in distante de maximum 160-180 de metri, caii plecand de la linii de start diferite, decalate din 20 in 20 de metri. In fata cailor era situat un cordon elastic care cadea la cea mai mica atingere.
Pe parcurs, indiferent de viteza calului, ii era interzis sa galopeze. Prima data driver-ul din sulky primea un avertisment. Trebuia sa reimprime calului imediat cadenta de trap. La o recidiva, calul era descalificat pentru galopuri repetate, fiind condus de driver in afara pistei.

Toti caii plecau de la aceeasi linie de start prin ridicarea unui paravan situat pe pista de iarba.
Startul era anuntat la statia de amplificare cu vesnica formula: “Alergarea incepe peste 5 minute. Atentiune! 1, 2”, se auzea un zgomot de clopotei (“bing-bang”) pentru avertizarea finala dupa care urma zgomotul de pistol care declansa cursa.

Pe programe (trap sau galop), in dreptul calului figurau numele sau, al mamei si al armasarului. Numele calului trebuia sa inceapa cu prima litera din numele iepei.
Mai erau trecute: recordul carierei, antrenorul, jockeul si proprietarul.
Trebuie mentionat ca la grajdurile mai mari, erau trecuti in program in ordinea valorica descrescatoare, jockeii sau driverii care calareau caii de monta I, II si III.

De asemenea, trebuie spus ca fiecare proprietar de formatiune avea culorile si desenul specific imprimat pe echipamentul jockeului/driver-ului (sapca, bluza si pantaloni).

La ghiseele hipodromului se paria inainte de fiecare cursa. Pariurile se suspendau cu 10 minute inainte de inceperea cursei.
Se putea paria si la agentiile din oras, care erau in numar de circa 8, acestea inchizand pariurile cu o zi inainte.

Se putea juca castigator simplu pe alergare, plasat (cel care iesea pe locul 2), event (castigatorii la doua curse consecutive, mai putin premiul de deschidere), martingala (castigatorii la trei curse consecutive: 2, 3 si 4 sau 5, 6 si 7, seriile fiind facute de casa de pariuri). La toate cursele se puteau juca mai multe variante.
Referitor la cota pentru castigatorul unei curse, aceasta era 10 lei la care in eventualitatea castigului se adauga un supliment mic daca calul era jucat de toata lumea (ex: 10:11), fiind favorit. Sau un supliment/cota foarte mare daca calul era o gloaba care producea marea surpriza (ex: 10:350).
Austriacul era sarea si piperul curselor de trap sau galop. Trebuia sa indici castigatorul de la cursa a 2-a pana la cursa a 8-a sau a 10-a (cate erau programate). Daca aveai 8 castigatori si in ultima cursa nu nimereai castigatorul, biletul nu mai era bun de nimic. Din acest motiv, cei mai slabi de inger, inaintea ultimei alergari, nu mai reuseau sa astepte rezultatul final. Isi vindeau cu o suma destul de apreciabila buletinul, castigator pe linie pana in acel moment. Tranzactiile se faceau direct, nu prin case si banii se plateau pe loc.
In situatia in care nu exista nici un buletin castigator, sumele se raportau, putand sa ajunga la valori foarte mari.

In lumea si atmosfera curselor de galop ce aveau loc joia si duminica, asa cum am mai spus, activau si doi jockey francezi: Roger Vincent, campion al turfului (castigator al Derby-ului Roman in 1936, cu Gorgos) si M. Mullot, alt remarcabil talent francez (castigator si el al Derby-ului in 1937).
Vincent era rasfatatul proprietarilor de cai pur-sange, fiind supranumit “cravasa de aur”. In paralel, I.Schwartz, proprietarul lui Socec-Lafayete, il solicitase pentru monta lui de cai si drept simpatie si recunostiinta pentru cursele castigate, Vincent primise in dar un mic apartament pe Aleea Alexandru, in Parcul Filipescu.

Pe strada Aviator Sanatescu la subsolul casei de la numarul 44, pe acelasi trotuar cu noi, exista o bodega destul de aglomerata, La Burlacu’.
In spatiul plin de fum de tigara, cu intrarea convertita dintr-un garaj, isi faceau aparitia Vincent si prietenul sau, Mullot, doua personaje foarte pitoresti chiar si pentru noi, copiii. Primul vorbea o limba romana rudimentara, foarte graseiata. Era perioada lui de glorie si isi traia succesul… Avea obiceiul sa-si deslege limba dupa mai multe paharele de rachiu. Spre interesul asistentei, venita special, facea diverse aluzii la viitorii favoriti din premiile clasice ale zilelor urmatoare (derby-ul de galop, premiul regal, premiul Arcului de Triumf etc.). Ponturile se dovedeau destul de precise, astfel ca Vincent era urmarit cu cea mai mare atentie si cuvintele ii erau sorbite de chibitii pariori, acum tovarasi “dezinteresati” de baut cu cei doi francezi.
La fel se intampla si intr-un garaj din strada Barbu Stefenescu Delavrancea, la firma La Baiatu’, unde aceleasi indiscretii se faceau pe taramul trapului. Asta o stiam de la Radu Maiorescu, colegul meu de scoala, domiciliat pe strada Clucerului, vis-à-vis de celebra “La Coana Victorita”.

In primavara lui 1945, in urma luptelor dramatice desfasurate la Budapesta, hipodromul capitalei ungare a fost distrus aproape in intregime. Astfel, campionul Ungariei la galop, armasarul Martalodz, a aparut pe pista de la Baneasa – Galop. Asa a aparut rivalitatea dintre Peris (campionul nostru de pana atunci, armasar din grajdurile regale, calarit de cravasa de aur Vincent) si noul venit din Ungaria, luat in primire de A. Cucu.
Astfel, cei doi armasari erau programati la toate premiile clasice, unde infruntandu-se in spectacole celebre au ridicat tribunele de la Baneasa in picioare. Victoriile erau impartite. Pana la urma, Peris a avut un oarecare avantaj.

Dupa alegerile furate de comunisti (1946), toti jockeii si antrenorii straini sunt fortati sa paraseasca tara.
In 1948, dupa abdicarea regelui (1947), grajdurile, hergheliile si toate facilitatile sunt nationalizate.

In 1950, din ratiuni politice si edilitare, noua cladire a Casei Scanteii va ocupa o parte din hipodromul de galop, cursele continuand si in aceste conditii.

In 1960, ce mai ramasese din hipodromul de galop si intreg hipodromul de trap sunt demolate pentru a face loc Targului International (actualul Romexpo). Activitatile de trap s-au mutat la Ploiesti unde continua si azi ca traditie, dar in conditii foarte precare.

Datele de mai sus, legate de structura organizatorica a alergarilor (premii) si atmosfera generata de curse si pariuri, inclusiv enumararea grajdurilor (crescatori si proprietari), jockey-lor si driverilor sau a antrenorilor sunt rezultatul interesului meu de tanar spectator si mare admirator al curselor de pe Hipodromurile Baneasa, intre anii 1937-1947.

Pentru cei care doresc sa patrunda mai mult in lumea romantata a curselor de galop, recomand cu caldura cartea lui Alexandru Grigorescu, Odinioara la Baneasa.

rasfoieste ->]

citeste si:

Surse foto:
-harta Transport Bucuresti 1936 / www.tramclub.org
-alergarea derby-ului roman (galop) / Ilustratiunea Romana (iunie 1936)
-grup de conducatori (1936), prima zi de curse la Baneasa-Trap / Almanahul Trapului (1937)

preluare din "Amintirile mele intre Bonaparte si Domeniilor" de Radu Mihai Dimancescu (
http://bonaparte-si-domeniilor.blogspot.com)

Sporturi de iarna la Sinaia

2010-01-27T12:24:00.076+02:00

In anul 1923, la initiativa locotenentului Ioan D. Dimancescu si a lui Decebal Mateescu, a fratilor Pascu si a lui Toma Calista, cu sprijinul primarului orasului Sinaia (George Matheescu), al Batalionului 1 de Vanatori de Munte Sinaia si al Castelului Peles ia fiinta Clubul Sportiv Peles.

Sectiile de ski, saniute si bob ofereau un cadru extraordinar de valorificare si formare prin sport a tineretul din zona.

Clubul era patronat de principele Nicolae (fratele principelui Carol/regelui Carol al II-lea si al Domnitei Ileana), familia regala implicandu-se direct in practicarea, popularizarea si sustinerea dezvoltarii sporturilor de iarna.

Primul presedinte a fost capitanul Ioan Dem. Dimancescu care indeplinea si atributiunile de instructor sportiv al clubului.

(foto: sosire la un concurs de ski (stanga) si poza de grup la finalul unei zi de concursuri cu Principele Nicolae in centru)

(foto: Domnita Ileana pe skiuri la o actiune de promovare a clubului)

Referinte Clubul Peles:
Gazeta Sporturilor, 9 noiembrie 1926
Gazeta Sporturilor, 12 ianuarie 1929

Initiativele si calendarul sportiv al Clubului Peles s-au impletit cu activitatile din cadrul Federatiei Romane de Ski.

Selectie evenimente:

-campionatele Romaniei de bobsleigh, ski si saniuta - 3, 4, 5 si 6 februarie 1924, Ilustratia saptamanala, februarie 1924
intrecerile au fost conduse de un comitet prezidat de maiorul Emil Palangeanu, proaspat intors de la bursa din Suedia.

-Campionatului National de ski al Romaniei, Sinaia - 10, 12, 13 februarie 1927
Presedinte era T. Rosseti Solescu, iar comitetul de organizare era format din: Capitanul Dimancescu, Capitanul Medeleanu, Walter Muston, Otto Nedoma, Capitan Ilie Radu si Viktor Zeidner.

Ce implica organizarea unui concurs pentru mai multe sporturi de iarna (ski, bobsleigh, saniute, ski-kjornig, skeleton), categorii de varsta (domni, doamne, juniori si copii) si participare (locala, militara, internationala) putem sa aflam din programul oficial al concursurilor de iarna, 30 ianuarie - 3 februarie 1929.
Printre semnaturile de pe un program sunt si cele ale lui Walter Muston (casatorit cu Carola fata lui József Ungarth) si a fiicei sale, Wendy Muston. Hotelul Ungarth si vila Wendy apartineau familiei Ungarth-Muston. La vila Wendy se faceau inscrierile, tragerile la sorti pentru participanti si premierile, in timp ce hotelul era “cel mai prielnic si confortabil pentru sportivi si prietenii lor”.

In articolele publicate in presa vremii se vorbea despre munte ca „izvor de viata noua” la indemana oricui pentru a fi descoperit in primul rand prin „plimbari si „turism de munte”, iar mai apoi prin activitati realizate intr-un cadru organizat (alpinism si sporturi de iarna).
Muntele ca factor de intarire fizica si morala (serie de articole), cpt. Ioan Dimancescu - INEF, Gazeta Sporturilor, ianuarie-februarie 1926
Parcurile naturale din munte ca centre de recreatie, cpt. Ioan Dimancescu, Viator - revista ACF 1933

sursa: Povestea unui cercetas

citeste si:

De Anul Nou

2009-12-31T00:13:00.029+02:00

1933 este anul in care Romania iesea din Marea Criza.
Poate ca similitudinile '33-prezent la nivel de tablou socio-politic vor merge pana la cele legate de revenirea economica.
La multi ani!
A.D.

De Anul Nou
Garbovit de necazuri, anu’ care s’a dus a suferit ofensa unui adevarat ministru trimis la plimbare. Oamenii l-au huiduit fara sa stie bine daca noul an va fi mai breaz. L-au huiduit asa ca pe un adversar la o intrunire publica de suburbie. Asa e datina. Si chiar daca n’ar fi – oamenii au avut motive puternice sa-l trateze astfel: a fost un an de saracie generala, de sperante amagite, de framantari sterile. Un an cum nu mai doreste nimeni.

Ce ne aduce noul an? Ce ne-a adus intotdeauna: un car cu sperante!
Ce ne-am face, daca in noaptea de revelion, noul an nu ne-ar aduce fiecaruia cate o cutie mai mult sau mai putin ispititoare: cutia Pandorei! Si cei mai pesimisti nadajduiesc in noaptea de revelion “un an nou mai bun si mai norocos”.
Fiecare isi doreste ce i se pare mai scump:
Domnul Dobrescu, primarul Capitalei, un alt Snagov pe care sa construiasca… o primarie plutitoare;
Postul nostru de radiodifuziune, un numar mai mare de abonati si daca s’ar putea… surzi…
Un contribuabil - o lege sau un ministru de finante care sa-i mai dea ceva;
Nicolaescu, asasinul din strada Militari, un alt judecator de instructie care sa-i ceara in loc de declaratii… scuze;
Un titanosaur, “mentinut” sub toate guvernele: o mica “rectificare” de amputamente, (o bagatela): cateva noui consilii, diurne, jetoane, indemnizatii de transport etc.)
Un perceptor deochiat - o noua lege care sa-i permita… sa-si termine casele.
Un minesteriabil din opozitie - o noua “incurcatura de mate” care sa trimita guvernul la plimbare.
Kludsky - un elefant mai norocos sau un alt primar al Capitalei cu care sa poata face… gradina zoologica…
Deputatii isi doresc intrarea gratuita la “galele de box”, iar boxeurii acelas tratament - pe baza de reciprocitate… in incinta Camerei…
Criza - o alta planeta intrucat in aceasta a epuizat orice posibilitate de sleire.
Opera romana - macar un singur spectator pentru ca actorii pe scena sa nu mai tremure de frica stiindu-se… singuri in sala.
Un falsificator de bani - o mai simtitoare sporire a impozitelor pe care sa le poata plati… “la zi”.

Prima zi a anului incepe cu patronul sfantului Vasile; adica… cu veselie. Simpaticul sfant s’a asezat in capul calendarului ca sa faca curaj oamenilor cari in orice caz, de griji si nevoi, vor avea tot anul capul calendar. E sfantul care se straduieste ca oamaneii sa aiba cat mai putine griji si belele. Chiar guvernul a fost scutit de cea mai chinuitoare grija: bugetul. L-a dat pe mana sfantului Gheorghe, care precum se stie are alta specialitate: mutatul.
Bine ca nu l-a dat pe mana sfantului Asteapta - singurul sfant cu “cruce in calendar” care este peste masura de indurator: fagaduieste tot ce nu poate, adica cam ceeace face politicianul nostru, inainte de alegeri…
Oricum, sfantul Vasile ramane bunul si blandul sfant ale veseliei “primei zile” pe care tot omul tine s’o inceapa dupa datina, cu mancarica si bauturica din belsug ca sa-i mearga tot anul din plin. In schimb oamenii au renuntat la “urarea de anul nou” cu semanatorul… Inainte vreme se intrebuinta boabe de orez. La ordinea zilei fiind contingentarea marfurilor de import, - oamenii au renuntat la orez sa nu li se mai spuna ca avem atata belsug de orez, incat… il aruncam pe strada.

An nou, an al sperantelor neimplinite - fii binevenit! Tu esti iluzia de o zi cu care traim tot restul anului… Tu descretesti fruntile si voiosia ta lumineaza bordeiul saracului si palatul bogatului.
An nou - an al sperantelor noastre neimplinite. Fa ca urarile cu care te-a intampinat o lume intreaga sa se realizeze pentru linistea, multumirea si bucuria noastra a tuturor!

T. (teodoru)

Ilustratiunea Romana
ianuarie 1933

Cuvinte de Sarbatori

2009-12-24T00:23:00.011+02:00

Vin sarbatorile – prilej de bucurie, de inaltare, de reculegere.
Bucuria copiilor in asteptarea blandului Mos Craciun; inaltarea sufleteasca a adevaratilor crestini care tin nestinsa flacara credintei stramosesti; reculegerea celor osteniti in lupta apriga a vietii…
Se lumineaza bordeiul saracului, se lumineaza palatul bogatului si pretutindeni unde bate o inima de crestin, ziua Nasterii invioreaza si inveseleste sufletele.
Asa sunt sarbatorile mari pe care le-am apucat din batrani: un balsam, o mangaiere, o bucurie, impletite intr-un manunchi de nadejdi pentru o zi mai buna, mai fericita.
Trec ani dupa ani si farmecul lor, etern ca Dumnezeirea, se perpetueaza in timp si spatiu, sub puterea binevoitoare a credintei.
De aceea, ieri ca si astazi, astazi ca si maine, “Nasterea Domnului” pe care o sarbatorim de mii de ani, este vecinic noua.

Undeva, in Betleemul datinelor noastre dragi si scumpe, colindatorii vestesc in svon de sarbatoare “Nasterea Sfanta”.
Iata-i, micuti si goi, sub ferestrele noastre, prinzand cu glas de argint firul povestei fermecate, care an de an se repeta, ca un ecou fara de sfarsit…
O stea, un staul, un Prunc care a venit pe lume ca sa ne mantue de pacate… Feciorul dulgherului din Nazaret…
Ma revad si eu in anii copilariei, colindator pregatindu-mi cu infrigurare si cu luni inainte, steaua si cantecele…
Ceasurile acelea de bucurii nesfarsite, cand impodobeam, mandru si fericit, steaua de lemn, pe care mi-o daruia in fiecare an, tata… Emotia primelor hartii colorate pe care le lipeam cu grija, a primilor ingeri de carton pe care ii asezam cu evlavie si cu pricepere. Apoi clipa hotaratoare cand aprindeam, in prima seara, steaua care, in mintea mea de copil, stralucea mai frumos si mai puternic de cat steaua de la Betleem… Dar bucuria bietei mame, astazi raposata intru Domnul, care ma imbraca in douazeci de cojoace ca sa nu-i degere “odorul”? Cum ingrijea ea de tovarasii mei de drum, carora le incarca buzunarele cu dulciuri si bunatati, dupa primul colind pe care-l cantam in tinda casei parintesti!
Colindele noastre…
Cu mult mai tarziu, Ionita Dascalul mi-a talmacit intelesul adanc si frumusetea fara asemanare a acestei datini, pe care o gustam ani dearandul, din plin…
Parca-l aud: Intelegi, fatul meu, pentru ce colindele noastre sunt o comoara a Neamului, colinde pe care trebuie sa le iubim si sa le pastram neintinate, asa cuml e-am primit de la strabuni.
Colindele noastre…

Canta colindatorii… Canta cu ingerescul lor glas de argint, cantece din batrani…
Sa-i primim cu dragoste si cu voe buna. Ei sunt vestitorii crestinestilor bucurii ale Nasterii Mantuitorului, care ne veselesc si ne inalta acolo unde nici o putere pamanteasca nu ne poate ridica…
Cu aceste ganduri uram cetitorilor nostri “sarbatori fericite”!

teodoru

Ilustratiunea Romana
decembrie 1933

Cartierul C.F.R.

2009-12-09T23:47:00.031+02:00

Copilaria mea in Parcul Domeniilor, in apropierea cartierului C.F.R., a insemnat si dupa-amieze de joaca in parcul Ciresarii sau bucuria de a prinde un bilet la unul din derby-urile de rugby Steaua-Dinamo desfasurate pe stadionul Parcul Copilului in anii '70-'80.
La scoala ni se preda despre Vasile Roaita si grevele muncitoresti de la atelierele CFR din '33.

View Larger Map

Mai tarziu am invatat sa conduc pe o masina de scoala care se simtea in largul ei pe largile "bulevarde" aproape necirculate.

Istoria locului, mai jos, intr-o cronica care arunca o alta lumina asupra anilor in care tovarasii "importau" greve si miscari sociale.

Mai inainte, o harta a cartierului din anul 1926.
A.D.

Cartierul C.F.R. - aspecte bucurestene

Altadata staruia aci aspectul locului ars, fatal in apropierea marilor metropole, o bucata de pamant fara de farmecul porumbistilor si in acelasi timp lipsita de zgomotul unei mahalale cel putin. Orasul isi da intalnire cu ruralitatea intr’un loc pe a carui suprafata incerta zaceau intr’un peisaj strivit feraria veche, zgura si gunoaiele.
Curand industria, prin numeroase asezaminte la care se adaoga cladirile “Regiei” si impunatoarele constructii din partea locului ale Cailor Ferate, Au dat un iures hotaritor. Epuratia necesara a cuprins toata toata partea din stanga Caii Grivitei, mai sus de podul pe care comunica cu bulevardul Basarab. Lucrul a mai ramas de dorit inspre Cimitirul Sf. Vineri si pe insasi Calea Grivitei.

Si acum poti sa patrunzi intr’unul din noile cartiere, - am voit sa insemnam aci cateva randuri pentru cartierul C.F.R., - mai ales pe timpul asta cu zapada, cum ai intra intr’un targusor german de proverbiabila ordine. Mahalalele mai in varsta din apropiere au dreptul la toata invidia.
Sectionat geometric de liniile de cale ferata si fixat intre bariere, cartierul C.F.R. isi intinde paralele cateva bulevarde a caror ratiune de existenta este singura frumusetea lor. Nu servesc niciunei circulatii intense, nu canalizeaza nici un tumult de zgomote. Foarte rar poti sa vezi cativa trecatori, cotiga gunoierului, sau caruta brutarului.

O estetica specifica, cea a economiei: sobrietatea. Sub zapada, toate par sterilizate parca. Casele nu le-ai putea distinge unele de altele, decat dupa numarul de la poarta. Prezinta toate acelasi aspect, dela linia simpla a arhitecturei, numarul ferestrelor, albul aceleasi varuieli pana la constructia identica a gardului din fata. In interior acelasi numar de incaperi, acelasi confort. Identitatea unor cristale ivite din zeama murdara, prin vraja chimiei.
In aceleasi forme este prinsa si scoala primara a cartierului. Locuitorii care s-au inteles si invins nevoile nu au intarziat sa inalte o scoala si un cinematograf. Exista si pentru preumblari, desi acestea par cu totul exceptionale pe aci, un parc frumos de o intindere apreciabila. O piata a fost injghebata la capatul unuia din bulevardele de cari aminteam, astfel ca nimeni sa nu simta prea mult nevoia orasului si a sinei de tramvai, ce se sfarseste in apropiere. Le mai lipseste o biserica si scindarea de oras va fi cu totul reala.
Fara indoiala, curatenia si cumintenia aceasta surprind, mai ales cand te gandesti ca este vorba de una din periferiile Capitalei noastre. Am vizitat una din aceste “locuinte eftine”. Este surprinzator ceea ce s’a facut, s’a putut face mai precis, pentru cele cateva sute de familii ale meseriasilor si slujbasilor cailor ferate, adapostiti aci. Nu exista un ungher care sa nu fie destinat unei intrebuintari si in acelas timp omul are toata libertatea miscarilor sale. O organizatie care iti aduce aminte de cea a uneia din putinele cazarmi model pe care le avem: cinci minute, pentruca omul sa fie imbracat , echipat si adunat la locul alarmei.
Pentru ca aci salaslueste cea mai puternica dintre alarme: a muncii.
Masa si odihna sunt cronometrate, ocupatile si obiceiurile uniformizate. Oamenii sunt piese de schimb intr’un angrenaj, care isi continua miscarea si in timpul noptei.
De aci izvoraste un aspect care da locului o savoare nebanuita: copiii. Ei sunt singurii cari dispun de spatiul zilelor, singurii pietoni ai acestor bulevarde, adevarati stapani ai cartierului C.F.R. Este de-ajuns sa patrunzi, figura straina si mai ales insotit de un fotograf, pentruca o ceata galagioasa sa te inconjoare, sa te asedieze cu intrebari, sa te copleseasca. Te considera, oricine ai fi, ca pe unul de al lor, cu familiaritate, fara o legitima curiozitate cel putin. Cand ne afla ca am venit dinadins sa le vizitam cartierul, cu bucurie si mandrie nestapanita ne iau de mana, sa ne arate colturile mai noi, parcul si tot ceace socotesc ca ne va cuceri admiratia.

Timpul generos le-a pus inca un rand de purpura in obraji. Sunt imbracati cu totii modest, dar ingrijit. Ies dela scoala in cete pline de neastampar. Si-au oranduit ghiozdanele pe trotuar si bataia cu zapada s’a incins. Unul, mai sfios la inceput, nu-si mai baga in seama carjele cu cari isi duce piciorul frant, si asa sarind intr’un singur picior, pare mai inimos ca toti ceilalti. Altul, care cara intr’o saniuta doua caldari, uita de recomandarile de acasa si se amesteca in invalmaseala generala. Piata, mai rotunda si mai alba de zapada proaspata, devine neincapatoare pentru altii, cari au prins de veste si se grabesc sa vina. Nici o batrana care sa-i dojeneasca, nici un trecator care sa se indigneze de bulgarii svarliti in nestire, niciun gardist de strada care sa-i alunge… Lumea aceasta mica si voioasa, isi ia revansa si pentru catusele atelierelor ce le cuprind astazi parintii si maine ii vor strivi pe ei.
Trec din nou peste traseuri de cale ferata si peste bariere de fer, cari imi par acum cu mult mai semnificative ca la venire. Sanatatea si bucuria de dincolo isi iau ramas bun la primul capat de tramvai pe care il intalnesc. Iar in vagon, aburul orasului pare aducator de lesin si cosmar…
F.C.

Ilustratiunea Romana, decembrie 1933

citeste si:

Gara de Nord se transforma

2009-11-17T19:27:00.014+02:00

Calatoria nu te face numai calator cu drumul. Iar trenul nu este o cetate, din ferestrele careia poti privi imprejurimile. A calatori inseamna a avea senzatia si sentimentul vietii care curge in nmod inconstient, de la sine, cu viteza. O vorba mare a spus in aceasta privinta filozoful Emerson: “Calatoria este paradisul prostului”. Si trebue sa credem in aceasta cugetare, fiindca nimic nu este mai automat si mai regulat ca o calatorie, nimic nu te face mai paralel cu viata, adica cu elementul pe langa care intelegi sa treci, decat aceasta cursivitate pe care o descrie trenul, de la o halta la o gara, dela un sat la oras. Cu execeptia omului care calatoreste cu cunostiinta inexistentei sale fata de viata pe care o are in fata, calatorul obisnuit nu asteapta decat capatul calatoriei: locul spre care dorinta sa, curiozitatea si inetresul sau se indreapta. Deaceea, gara este singurul element valabil si autentic, intr’o calatorie. Din gara pleci, in gara ajungi. Parcursul realizat este numai o iluzie, o sugestie. In tren n’ai facut altceva decat sa te pregatesti, cu toate simturile si cu mintea, pentru cunoasterea “limii noi”, unde trebue sa ai senzatia ca intalnesti altceva, necunoscut si senzational. In tren astepti gara, pentruca la plecare, dupa vorba poetului, ai murit putin. In gara urmeaza sa te completezi, sa-ti satisfaci asa zisul “sentiment al calatoriei”. Si pentru asta, gara trebue sa ti se prezinte, ca un monument, in reteaua caruia, uimit si inghesuit, surprins la fiece pas de viata si noutate, te pregatesti sufleteste, pentru intrarea in adevaratul edificiu, in adevarata viata a orasului.

Ne-am dat jos din tramvaiul aglomerat, pentru a cauta sa aflam cu ochii si simturile noastre, noua forma pe care o ia gara de Nord. Din primul moment, haina ei cenusie-roza, cel putin pe aripa stanga (aripa care va fi in curand principala), ne-a surprins prin culoarea ei decenta si discreta si prin maretia ei. Coloane simple si masive, suportand un admirabil frontispiciu, care poarta o frumoasa, stilizata stema a tarii, frapeaza de la distanta. Un contrast violent se creaza intre ce e nou si ce e vechi. Pe partea garii din Bd. Dinicu Golescu, frumusetea si arhitectonica nouei cladiri, langa acoperisul si stalpii de lemn care feresc vechea iesire, provoaca adevarata uimire. De, prea s’a indraznit; s-a facut aproape abuz de grandoare si constructie.
La statia de tramvai, cativa cetateni comenteaza, studiind noua constructie:
-Cui I-a trecut oare prin minte sa faca asa ceva din gara?
-Ei, si nu dai dumneata voie tarii sa se civilizeze? Uite, e apropae un fenomen. Bucurestii trec din Balcani spre Occident. Acum, se poate spune, ca avem si noi o gara. Cine vine, aproape nu o sa mai plece…
Privita de pe campul care s’a deschis in fata ei, regeasca iesire, asa cum a fost ea conceputa, pare un palat, sau intrarea falnica a unui muzeu impozant. O multime de lucratori mai muncesc inca la pavaj si la trepte, trepte pe care pasii calatorilor sositi in Capitala, vor calca desigur cu placere. Se construeste si se pavazeaza cu o piatra speciala, un fel de granit, a carui soliditate n’are moarte.
Dela peroane, s’au amenajat alte doua iesiri laterale, ornate cu niste porti artistic compuse. Iar peronul propriu zis a fost intins pana la viitoarea iesire principala. Schelarii mai stau inca inaltate, ca niste sfori imense, pe care se urca muncitorii, ca sa lucreze la acoperis. O retea complicata, dar bine inchegata, se afla dedesuptul acestor acoperisuri ale peroanelor.

Cuminti si paralele, liniile de sosire au curatenuia unor razoare. Iar peroanele, asa cum stau ele in linistea si in dimineata acestei zile de toamna tarzii, au o monotonie grozav de imbietoare la sentimentalism. Fiindca nu trebuie sa soseasca la ora aceasta nici un tren si fiindca nici unul nu trebue sa plece, gara, pustie, are o simplitate academica; trista, inumana. Cativa hamali se plimba tacuti, ca niste directori de scena, pe scandurile podiumului, lipsite de actori. Numai in noua constructie, unde se afla biurourile sefului si subsefului de gara, lumea forfoteste.
Vrem sa aflam ce s’a mai construit in noua aripa a garii si ne adresam unui functionar superior.
-In afara de ce se vede, adica afara de trei iesiri noui, dintre care una este cea regala, s’a mai facut loc pentru birourile administratiei C.F.R. In noul local se mai afla o sumedenie de birouri.
Asa ca nu profita numai exteriorul, ci insasi aparatul conducator si administrativ.
-Dar vechea cladire va continua sa ramana multa vreme in picioare?
-Incetul cu incetul, - totul se va inoi, nu numai pe dinafara, ci si pe dinauntru. Se doreste ca gara de Nord a Bucurestiului sa fie o gara moderna.
Daca am sta sa gandim numai la gara orasului Milano, care este un oras intreg si o capodopera de arhitectura si estetica, desigur ca noi n’am fi decat foarte modesti, atunci cand am dori schimbarea cat mai radicala a garii noastre.
Iata ca zgomotul surd, prelungit, de pe sine, indica apropierea unui tren. Hamalii se reped din toate partile. Cateva persoane, dinainte venite, vadesc asteptarea. Si monstrul nu intarzie sa-si faca aparitia; apoi; garafind dupa obicei, se opreste greoi, contrazis parca in rasuflarea lui suieratoare, de aer, de spatiu, sau poate, chiar gara insasi. Lumea se da jos, fara graba. Nu e chiar asa de multa. Pe langa noi trec oameni batrani, femei tinere, copii si soldati, tarani si ofiteri. Cu totii se indreapta spre iesire. Numai o singura fraza am auzit insa, referitoare la gara:
-Dar stii, draga, mi se pare ca aici s’a schimbat ceva!
Asta era inca pe peron. Afara desigur, femeia care nu a vazut orasul-capitala de mai mult timp, va exclama:
-Ei, dar s’au schimbat chiar multe.

P.Bld.

Ilustratiunea Romana, noiembrie 1933

Universitatea si strabunicul hotilor moderni

2009-11-11T15:07:00.009+02:00

Cateva repere din istoria Universitatii sunt completate de nostalgia dupa “atmosfera de inaltare sufleteasca” care domina viata universitara la sfarsitul secolului XIX. Iar episodul cu celebrul hot Pantazescu, desi prins dupa episodul spargerii de la Universitate, se constituie in sursa de inspiratie pentru eroii filmelor politiste/action contemporane (mission impossible like).

Bucurestii, odata si acum
Universitatea

Un imobil care a ramas in mintea batranilor si care atrage atentia tinerilor (din anul 1933 - n. red.), este Universitatea.

Vechiul imobil, asezat in fata pietei cu acelasi nume, in care se gaseste statuia lui Mihai Viteazul, a fost in epoca de acum 70 de ani (1863 – n. red.) o podoaba arhitectonica. Construita dupa planurile profesorului si arhitectului roman Al. Orascu, mai tarziu rector al inaltului asezamant, a devenit cu timpul cu totul neincapatoare pentru numarul mare de studenti ce o frecventa. Aceasta imprejurare a determinat ridicarea noilor constructii ce o inconjoara. Trecatorul poate observa cu usurinta procesul prefacerii: frumosul fronton cu sveltele si armonioasele pilastre concepute de Orascu a ramas aproape strivit de masivitatea aripilor care o strajuesc.

Asa cum este, Universitatea se bucura de o cladire monumentala strans legata de amintirile atator profesori care au ilustrat pe timpuri aceasta inalta institutie.
Pentru studentimea sarguitoare de astazi este de un deosebit interes sa cerceteze cum se faceau cursurile pe vremuri, in ce atmosfera de inaltare sufleteasca se pregateau viitorii intelectuali si ce suflu spiritual inalt domina toata viata universitara.
Este drept, erau alte vremuri si, poate, alti profesori, de talia raposatilor Alexe Marin, primul profesor de chimie, Bacaloglu, dr. Branza, Vitzu, Titu Maiorescu si atatia altii.
Pe vremuri, in aripa stanga dinspre strada Academiei, era instalat “cabinetul” de botanica al profesorului dr. Branza.
Intr’o zi un incendiu distruse colectiunile de botanica si herbariul strans cu atata truda de savantul profesor.
A doua zi bucurestenii l-au putut vedea in fata edificiului incendiat, plangand asa cum nu-l vazuse nimeni vreodata. Plangea stradania si munca unui om, nimicite intr’o clipa.

O alta amintire legata de trecutul acestui imobil este marele si ingeniosul furt al Clostei cu pui.
Cam pe la 1875 in Bucuresti isi facea aparitia si capata o mare faima, Pantazescu, un hot care incepuse a pune pe ganduri politia Capitalei prin desele si indraznetele furturi ce le facea. El scapa intotdeauna de urmariri si ca sa-si bata joc de politie facu sa circule svonul ca va fura “closca cu pui”.
La Universitate, in aripa stanga din mijloc, la parter, era instalat muzeul de antichitati. In mijlocul unui salon, intr’o vitrina inchisa cu geamuri se afla “tezaurul dela Pietroasa”, numit in popor “closca cu pui”. Muzeul era pazit ziua si noaptea de soldati. Intr’o noapte Pantazescu se urca prin acoperis in etajul deasupra salii unde era expus tezaurul. Cu sculele aduse, face o gaura in plafon, iar prin aceasta deschizatura se scoboara cu o franghie pe care o fixeaza in dusumeaua de sus. Odata scoborat, sparge geamul de la vitrina, scoate tezaurul si dispare pe unde venise.
In acest timp santinelele erau pe Sali si faceau “paza reglementara”.
A doua zi a fost o stupefactie generala cand s-a aflat ca Pantazescu s-a putut “tine de cuvant”, dand lovitura anuntata sub nasul sentinelelor.

Dr. N. I. Angelescu

Ilustratiunea Romana, decembrie 1933

Parcul Domeniilor

2009-11-03T03:20:00.023+02:00

Parcul Domeniilor era cunoscut la inceputul secolului trecut ca Mosia Herastrau, o suprafata de 7 ha situata in extravilanul orasului. Parcelate in 1916 de catre inginerul Grigore Popescu, primele loturi incepeau sa fie vandute imediat dupa primul razboi mondial, exclusiv catre functionarii Ministerului Domeniilor.

Pe planul parcelar original pe care il am din familie, loturile si strazile (fara denumiri la acel moment) sunt trasate intre urmatoarele limite:
la nord: Terenul Scoalei de Agricultura, actuala Universitate de Stiinte Agronomice
la est: Bulevardul Nou, actualul Bulevard Marasti
la sud: Terenul Crucii Rosii, actualul Spital Elias si Terenul Companiei Sanitare, actuala Agentie a Medicamentelor (fosta Centrofarm)
la vest: Soseaua Filantropia, actualul Bulevard Mihalache (fost 1 Mai)

Strazile au fost denumite ulterior dupa nume de aviatori romani celebri: Mircea Zorileanu, Petre Cretu, Ioan Muntenescu, Stefan Sanatescu, Gheorghe Stalpeanu si Nicolae Drossu. Exceptia s-a numit Constantin Sandu Aldea (inginer agronom si profesor la Scoala de Agricultura “Herastrau”), ultima dintre strazi fiind “taiata” din terenul Scolii de Agricultura si avand efectuate intersectiile mediane prin strapungerea loturilor marcate initial ca “rezervat” pe strada aviator Mircea Zorileanu. Intre timp strada aviator Ioan Muntenescu devine ulterior Alexandru Constantinescu (politician si ministru).
Fata de planul initial s-a mai executat o strapungere la capatul dinspre Soseaua Filantropia al strazii Alexandru Constantinescu.

View Larger Map

La intersectia strazilor aviator Muntenescu si aviator Nicolae Drossu figurau pe planul initial: Biserica, Scoala, Cooperativa si Hala. Nu s-au mai construit insa.
In anul 1935 s-a hotarat constructia bisericii Casin (piatra de temelie s-a pus in anul 1937), situata pe un alt amplasament, la intersectia fostului Bulevard Nou, devenit Marasti dupa primul razboi mondial, cu strada Alexandru Constantinescu. Terenul a fost atribuit de Primarie, iar lucrarile, intrerupte de razboi, au continuat intre anii 1946-1959. Imbinare intre stilurile brancovenesc si bizantin, conceptul estetic a fost realizat de catre arh. D. Ionescu-Berechet (a proiectat printre altele si Mausoleul de la Mateias/Campulung Muscel).

Biserica Casin se va invecina cu Leaganul Sfanta Ecaterina, construit inca de la 1900, asezamant patronat de regina Elisabeta. In anul 1901 in curtea interioara s-a construit capela Sfanta Ecaterina (arh. I.D. Berindei).

Vilele din Parcul Domeniilor au fost construite in stiluri arhitecturale diferite: neoromanesc, art deco, modernist, cubist/bauhaus etc.

Bunica mea, Alice Grunau, casatorita in 1929 cu capitanul de vanatori de munte Ioan Dimancescu, a primit ca dota de la tatal sau, profesorul universitar de silvicultura Paul Adolf Grunau, un teren situat in Parcul Domeniilor (parcela 57). La 18 iulie 1933, “se autoriza la proprietatea nr.50 din strada Aviator Sanatescu constructia un corp de cladire cu pivnita, parter si etaj conform planurilor intocmite de arh. Horia Creanga”. La 16 septembrie 1933 s-a semnat contractul de angajament intre bunicii mei si Antrepriza Inginer I.D. Pantoleon, imobilul fiind predat un an mai tarziu, in toamna lui 1934.

foto (1937): tatal meu, Radu Mihai Dimancescu, in spatele casei, “calare" pe o sculptura de Cornel Medrea

Prezentul arhitectural nu se desfasoara sub cele mai bune auspicii. In goana dupa profit, tot mai multi dezvoltatori distrug specificul acestui cartier reprezentativ al capitalei prin demolari abuzive (cladiri de patrimoniu protejate) si constructii care nu respecta prevederile legale (regim de inaltime, retrageri fata de strada si vecinatati, procent de ocupare a terenului etc.).
Citeste si Bucurestiul neiubit si Demolare ilegala in Domenii.

Noii veniti sunt pusi pe fapte (case) mari:

Un tur virtual prin cartier poate sa inceapa din fata bisericii Casin. La dreapta (sageata) incepe strada Alexandru Constantinescu, la capatul careia veti ajunge la Piata Domenii. Plimbare placuta!

Alin Dimancescu

citeste si:

Parcul Domeniilor in anii '30

Rugby - un inceput

2009-10-26T22:58:00.011+02:00

In vara lui 1919, la sfarsitul primului razboi mondial, locotenent-colonelul Virgil Badulescu, seful Biroului Educatiei Fizice din cadrul Marelui Stat Major, primeste sarcina sa formeze un detasament sportiv cu care Romania va participa la mai multe probe sportive in cadrul Jocurilor Inter-Aliate de la Paris, desfasurate pe stadionul Pershing (22 iunie-6 iulie 1919).

Pe plan militar, participarea romaneasca in cadrul unui context international evidentia necesitatea unei alte viziuni vis-à-vis de pregatirea fizica in randul fortelor armate.
http://povesteaunuicercetas.blogspot.com/2009/09/la-final-de-razboi-participarea-la.html

Participarea selectionatei Romaniei la rugby se constituie in prima noastra prezenta la nivel international. Cele doua meciuri s-au soldat cu infrangeri (5-48 cu Franta la 23 iunie si 0-23 cu SUA la 26 iunie).

Componentii echipei noastre la aceste meciuri de debut au fost: Gheorghe Bentia, Victor Brabateanu, Constin Cratunescu, Ioan Dimancescu, (randul de jos, primul din dreapta), Dimitrie Dimancescu (randul de jos, mijloc), Aurel Draghici, Gheorghe Dragomirescu, Barbu Iconomu, Ion Iconomu, Mircea Iconomu, Henry Manu, Nicolae Marescu, Radu Polizu, Rudolph Shmetau, Gheorghe Ticleanu, Mircea Vidrascu, Nicolae Vraca.
(sursa: The Inter-allied Games, Paris 1919 / published by the Games Committee / Cornell University Library)

Palmaresul oficial al nationalei de rugby include ca debut meciul disputat cu SUA in 1919 (desi in realitate primul meci fusese disputat cu selectionata Frantei, in aceeasi competitie).