Liceul Titu Maiorescu (actual I.L. Caragiale)


In anul scolar 1920-1921, director al “Liceului Titu Maiorescu – Scoala de aplicatie a Seminarului Pedagogic Universitar” devine Ion Radulescu - Pogoneanu, profesor de filosofie. Sub directoratul acestuia, seminarul capata numele de "Titu Maiorescu", denumire ce se extinde si asupra Scolii de Aplicatie.
(sursa foto: Colegiul National I.L.Caragiale Bucuresti)

In anul 1922, directorul Radulescu - Pogoneanu trimite o adresa ministrului in care cerea imperios construirea unui nou local, mai spatios. Terenul, situat in Calea Dorobantilor nr. 163, langa Piata Confederatiilor, a fost cumparat de la Societatea Inginerilor Asociati din Bucuresti si era destinat atat Seminarului Pedagogic Universitar cat si liceului sau de aplicatie.
Cladirea Liceului, proiectata de arhitectul Paxine este data folosinta in anul 1931. Intre anii 1939 si 1943 s-au executat lucrari de suprainaltare (etajele 1, 2 si 3).

M-am inscris la liceu si am dat admitere in anul 1939. Dupa doua saptamani toate cursurile s-au mutat la Liceul Cantemir, in schimbul 2. Ne-am intors la inceputul lui decembrie, acelasi an. Am gasit inca doua etaje construite (1 si 2) si un acoperis provizoriu. Etajul 1 era deja accesibil pentru cursuri.

Ca un fapt inedit, incepand cu toamna anului 1940 si pana in anul 1941, etajul 2 a fost alocat Misiunii militare germane. Dupa plecarea misiunii, tot la etajul 2 s-au mutat birourile si functionarii societatii RATA.

Revenind la sfarsitul anilor ’30, institutia avea o pozitie dominanta intre liceele capitalei, nefiind egalata decat intr-o mica masura de traditia, trecutul si faima “Colegiului National Sfantu Sava”, care la momentul respectiv nu beneficia de profesori de acelasi nivel.
“Mihai Viteazul”, ”Marele Voievod Mihai” (“I.Neculce” de astazi), “Sincai” si “Cantemir”, toate licee de baieti, nu fusesera inca onorate cu titulatura de colegiu.
Tot pe acelasi plan de elita se situa in cadrul liceelor de fete si “Scoala Centrala” (de langa Gradina Iocanei) condusa de doamna Radulescu-Pogoneanu.

Director al liceului era de cu un an in urma (1938) domnul Nicu Gheorghiu, fiind urmat in 1945 de Mihail Sotiriu. La conducerea seminarului pedagogic s-au perindat profesorii universitari Iosif Gabrea (tatal regizorului Radu Gabrea) si Constantin Narly.
(sursa foto: Colegiul National I.L.Caragiale Bucuresti)

Incepand cu anul scolar 1919-1920, in vederea titularizarii, profesorii din invatamantul preuniversitar trebuiau in mod obligatoriu sa absolve Seminarul Pedagogic Universitar pentru sustinerea examenului de capacitate.
Comisia condusa de cei doi directori (al liceului si al seminarului) coordona validarea doamnelor si domnilor candidati la cariera de profesor, prin acordarea diplomei pedagogice.

Pana la acel moment, lectiile pedagogice sustinute de aspiranti cumulasera doua treimi din orele acordate materiei respective, profesorul titular al liceului nepredand personal decat o treime din ore.

Liceul nu avea decat clase A, neexistand clase paralele. Exceptie a facut toamna anului scolar 1940 cand s-a facut o dublare a clasei a VIII-a (ultima de liceu), datorita refugiatilor veniti din teritoriile cedate (Ardealul de nord si Basarabia).


I. Profesorii

Anvergura profesorilor de liceu si chiar universitari(!) era cu totul remarcabila. Incepand din 1935/36, acestia trebuiau sa fie validati de Senatul Universitatii Bucuresti. Multe manuale purtau semnatura profesorilor de aici.

Nicolae Gheorghiu directorul, tinea si lectii de geografie de-a dreptul fascinante. De asemenea, tot la geografie l-am avut si pe cadrul universitar Victor Tufescu, o persoana foarte organizata si analitica in expunerile sale.

La limba romana am avut printre profesori pe Dumitru Murarasu, care a scris si o foarte documentata “Istorie a Literaturii Romane” (1941) si pe Mihai Gregorian (fratele poetului Alexandru Gregorian) care punea un accent deosebit pe gramatica.

La limba franceza ne-au predat doua cadre universitare (predau in paralel si la Academia Comerciala). Nicolae Condeescu, care la ore ne facea proiectii cu strazile si monumentele Parisului si Bobo Catargi, foarte sever si exigent, de o pedanterie exagerata. Tot franceza preda si profesorul Perieteanu care insa nu fost la clasa noastra. Un alt profesor care a predat la noi in clasa a II-a a fost Saveanu (refugiat din Bucovina).

La fizico-chimice a fost adus cu multe interventii Patriciu Groze, de la “Manastirea Dealu”, fost profesor al Voievodului Mihai. Caracterizat prin modestie, dar si printr-o severitate justificata, care excela in experientele de laborator. Trebuie amintit un episod hazliu cand un coleg Dumitru Ghiuzelea, fost international de rugby (aripa), ascultat fiind nu stia lectia la “pompe aspiratoare si respingatoare”. Diamandi i-a suflat in gluma subiectul: pompe …funebre.
In clasele de liceu am fost coleg si cu un var pe linie de Grunau, care locuia pe strada Argentinei. Venea din Cernauti-ul cedat si se numea Nica Cantemir. Astfel, la toate orele lui Patriciu Groze, acesta navalea printre banci cu degetul aratator indreptat spre Cantemir si spunea: “Eu de tine mult ma mir, dragul mamei … Arabin!” si atunci in sfarsit se oprea in dreptul meu, care fiind brunet ii inspiram epitetul.
In alte ocazii navalea spre mine si spunea: “Eu de tine mult ma mir, dragul mamei … Cantemir!” Era randul lui Cantemir sa fie surprins.
Cand era bine dispus, profesorul Groze ne povestea de intamplari de la Colegiul Militar “Nicolae Filipescu” de la Manastirea Dealu (in 1940, dupa cutremurul din noiembrie, liceul se va muta la Predeal, in localul Fratiilor de Cruce, fost Straja Tarii). In una din istorisiri era vorba de examenele din toamna pentru corijente, unde un elev superficial pregatit la fizico-chimice s-a prezentat la examen legat la cap. S-a dovedit pana la urma ca rezolvarea cu intarziere a subiectelor era datorata unor galene plasate sub bandaj, un prieten soptindu-i raspunsurile din exteriorul clasei.

La matematici a fost adus cu mari insistente Nicolae Nicolae Mihaileanu, de la liceul Moise Nicoara din Arad, care ca o regula lasa corijenti o treime din clasa. Explica intotdeauna lectia noua topaind pe langa tabla pe care o umplea cu cifre. La doua-trei lectii spunea: “Ia sa dam un mic extemporal!”, care tinea dupa ceasul sau fix 10 minute. Daca indrazneai sa ridici capul (cu intentie sau nu) iti dadea pe loc nota 1 si iti lua lucrarea.

Tot la matematici i-a urmat Ghita Dumitrescu, fost inspector general universitar, care fiind un violonist desavarsit isi compara materia cu muzica (la fel facea si poetul Ion Barbilian). Profesorul Dumitrescu explica noile lectii, colaborand pe nesimtite cu clasa. Nu asculta individual la tabla nici un elev, iar la tezele trimestriale avand doua ore consecutive (inainte si dupa recreatia cea mare), pleca din clasa cu catalogul si nu se intorcea decat pe la jumatatea celei de a doua ore.
La una din lectii m-a intrebat intamplator ceva legat de calculul integralelor. Nu am raspuns. Mi-a mai pus cateva intrebari la care nu am fost capabil a raspunde. Mi-a zis: “Domnule Dimancescu, iti dau doua saptamani sa te pui la punct!”. Din delicatete termenul nu a mai fost concretizat. Mai tarziu am aflat ca fusese coleg de liceu (si cercetasie) la “Mihai Viteazul” cu tata…

Profilul unui profesor eminent, o adevarata enciclopedie, pe fondul curiozitatilor unui aristocrat pana la varful degetelor, il reprezinta Gheorghe Lazar. Profesor de istorie, cu o cultura si un rafinament bizar, el a functionat in aceasta calitate la Liceul Titu Maiorescu fiind titular si la catedra de limba germana. Eu l-am apucat majoritatea anilor din cele 8 clase de liceu (’39-’47).
Tatal meu vitreg, Casin Poescu, l-a avut ca profesor de limba latina, istorie si geografie la “Liceul Marele Voievod Mihai” (“Ion Neculce”). In jurul anului 1930 a fost solicitat printr-un transfer de catre conducerea Liceului Titu Maiorescu, devenit Seminar Pedagogic.

Profesorul Gheorghe Lazar avea o statura mijlocie, si o fizionomie de “sfinx”. Buzele subtiri nu tradau rautatea, ci o finete proprie, captivanta. Avea un mers rar si plin de demnitate, la traversarea clasei tinand in maini un baston cu care localiza imparatiile sau bataliile pe hartile portative la lectiile de istorie.
Detinea trei stilouri. Unul cu cerneala violeta cu care trecea in catalog absentele elevilor, conform condicii prezentate de seful clasei. Alt stilou, cu cerneala rosie, il folosea pentru a trece in catalog mediile trimestriale. In fine, un al treilea stilou era cu tus negru, fiind folosit numai cand dadea nota 1 si 2, exasperat de nestiinta elevilor.
Nu scotea niciodata la tabla pentru a verifica cunostiintele si nu punea note de la 2 in sus decat in cancelarie.
Tot cu cerneala rosie corecta caietele de teze, cu o scriere ronda, ireprosabila. Foile din caietul de teze erau impartite in trei coloane; mijlocul era alocat elevului pentru rezolvarea subiectului ales din cele trei puse la dispozitie. Spatiul celor doua coloane laterale era rezervat pentru corecturi. Profesorul Lazar isi lua tezele spre corectare la el acasa, unde le tinea pana la urmatoarea teza trimestriala, trei luni de zile (!), in timp ce toti ceilalti profesori le inapoiau corectate si notate dupa maximum o saptamana, asa cum era si normal.
In clasa a doua (a VI-a de astazi) mi-am pregatit o fituica detaliata cu subiectul ce banuiam ca va fi dat la teza de istorie: cruciadele. La darea subiectelor, cruciadele erau pe lista, asa cum sperasem. Am copiat continutul fituicii. Profesorul Lazar nu s-a deplasat de la catedra pe tot rastimpul orei, citind o carte. Dupa ridicarea tezelor am trait un moment inspaimantator cand mi-am dat seama ca am uitat fituica intre filele caietului. Am tremurat un trimestru intreg asteptand la fiecare lectie de istorie mustrarea si notarea cu 1 pentru delictul de copiere comis. Intr-o zi, profesorul Lazar, dupa ce a tinut lectia, a scos din servieta teancul de teze corectate (trecusera trei luni de zile…) si s-a retras la cancelarie. Toti colegii mei au navalit spre catedra pentru a vedea nota capatata si pentru recuperarea caietului. Ultimul am fost eu. Mi-era frica sa ma uit. Spre surpriza mea totala aveam nota cinci cu doi de minus pe treimea din stanga si pe dreapta era obisnuita corectura cu litere ronde. Pe pagina urmatoare statea fituica mea, si ea inrosita de corecturi. Pe fituica, intocmita dupa manual, erau notate adaugirile explicate de profesor la lectia din clasa. Nu mi-a reprosat niciodata faptul ca am copiat, avand probabil convingerea ca totusi se lipise ceva din subiectul respectiv, cu ocazia scrierii fituicii…
Profesorul Gheorghe Lazar isi schimba costumele de haine, cate unul in fiecare zi a lunii. Acestea erau calcate impecabil. Folosea camasi raiate in culori sobre. Purta pantofi vechi pingeliti, schimband zilnic incalamintea lustruita cu crema. Cravatele purtate erau tot sobre si bine calcate, iar batista decorativa de la piept iesea in evidenta foarte discret. Cand venea de la cancelarie la clasa, o facea in mijlocul orei din program. Bause cafea si comentase evenimentele conjuncturale cu colegii profesori care aveau “ferestre” in program. Ajuns in clasa isi tinea ora fara nici o grija la intirziere sau la o eventuala recuperare a acesteia. Ne “manca” de obicei recreatiile de 10 minute si isi continua sfarsitul lectiei inca 20 de minute in ora colegului sau care venea dupa el: N.N. Mihaileanu, la matematica. Mihaileanu venea direct la clasa, negasind catalogul la cancelarie si banuindu-l ca de obicei pe Lazar de intarziere...
Dupa ce am trecut capacitatea (4 clase inferioare, aveam 15 ani), cand il intalneam pe strada il salutam cu respect. Profesorul Lazar se exprima ridicandu-si larga palaria: “Va salut domnle Dimancescu/Lahovari/Mavriki!” etc. Incepuse sa ne trateze ca pe niste oameni mari… Colegii sai de cancelarie il stimau si respectau pe buna dreptate pentru eruditia si distinctia pe care o emana, dar in special pentru modestia sa.

La orele de germana purta dupa el o cutie cu crete colorate cu care marca pe tabla radacina si terminatia verbelor, cu litere ronde, ca si desenate. La una din ore s-a apropiat cu pasi domoli, dar amenintari si cu vocea sa baritonala a spus raspicat: “Domnule Teodor (Alexandru), raspunsurile dumneavoastra sunt inferioare cravatelor pe care le purtati!”. Teodor era baiat de carciumar si purta cravate soioase, mirosind a mujdei de usturoi….
In alta ocazie a luat un sir intreg (stateam cate doi in banca). Pusese o intrebare cheie: anul unui tratat de pace. Neprimind nici-un raspuns, a scos tacticos unul din cele 3 stilouri ale sale, cel de aur, si a trecut nota “doua” la fiecare din sirul de langa fereastra, dupa care s-a indreptat spre fereastra, a deschis-o si a inspirat aer profund. S-a intors spre clasa, declarand baritonal si rar: “Domnilor, in capul dumneavoastra salasluieste cea mai din urma”, si aici a facut o expresie scarbita, “MOCIRLA!”. A trantit catalogul (protejat de toti profesorii ca un obiect tabu) de catedra si l-a lasat acolo. Nu ne-am mai vazut doua saptamani. Nu a mai venit la ore. Fiind “la minge” in curtea liceului ne-am trezit langa noi cu servitorul scolii cu clopotul in mana, agitandu-l: “Domnul profesor Lazar va asteapta in clasa!”. Dupa aceasta au urmat doua saptamani in care nu a mai pus nici o intrebare si expunea consecutiv materia noua (ramasa restanta). Insa expunerea se facea cu glas detonant si grav; era suparat pe noi in continuare...
In cursul superior al liceului si-a adus baiatul sau pentru a-l proteja de la “Liceul Marelui Voievod Mihai” (“Ion Neculce” de azi). Fiul sau, Adrian Lazar, suferea de epilepsie si era menajat de tot corpul profesoral. Am auzit un dialog la iesirea din clasa a profesorului Lazar, intre acesta si Adrian, in pragul usii dinspre coridor: “Domnule Lazar, ce mai intentionati sa faceti dupa-masa de astazi? Ganditi-va bine la ce v-am mai spus!” si i-a intors spatele…

La limba germana am avut-o profesoara si pe doamna Gerda Barbilian, sotia adorata, adusa din Berlin de catre poetul Ion Barbilian (Barbu). Doamna Barbilian era mult mai severa decat Lazar, lasand chiar corijenti. Era o femeie usor trecuta ca varsta, care vadea o fosta frumusete evidenta, de tip germanic.

La stiinte naturale ne-a predat Stefan Niculescu, fost si el profesor la clasa regelui Mihai, locuind tot in Parcul Domeniilor, pe strada Constantinescu, vis-à-vis de piata, intr-o casa foarte pretentioasa ca stil. Se imbraca cu pantaloni foarte largi, intotdeauna calcati si avea obiceiul ca in timpul orei, cand preda, daca nu era liniste, sa bata cu gheata/pantoful in pupitru/catedra, scotand niste sunete guturale in acelasi timp. Noi ii ziceam Mangafaua. Era anuntat din vreme cand se indrepta de la Cancelarie spre clasa noastra: “vine Mangafaua!”.
Tot la stiinte naturale, venit de la clasa Voievodului Mihai, l-am mai avut profesor pe domnul Mumuianu.

La istorie am mai avut (in cursul superior) pe Aurica Iordanescu, excelent profesor care avea o dinamica expresiva in predarea lectiilor. Ne reda avantul ostasesc sau spaima in fata ghilotinei din timpul revolutiei franceze. Era de-a dreptul spectaculos sa asisti la o lectie de a sa, spre deosebire de Lazar care avea o exprimare laconica.

La educatie fizica au fost mai multi profesori, incepand cu Ioan Gheorghiu, fostul sef al Sportului National (numit pe vremea Strajeriei, perioada in care toti profesorii, cu mici exceptii (Nicu Gheorghiu, Lazar, Mangafaua), erau obligati sa vina la liceu in tinuta).
In clasa a II-a a fost Bubulacu, o figura mai stearsa. Din clasa a III-a a venit Valentin Oraseanu, adus de la liceul Aurel Vlaicu. Era inalt, sobru, energic si hotarat in tot ce organiza la ore.

Ultimul profesor de educatie fizica, Anton Ionescu, avea si studii de drept, fiind avocat. Venea si pleca de la liceu cu o motocicleta rosie, marca Tatra. Era un foarte bun organizator si te incuraja in practicarea sportului.
Meritul lui este ca alaturi de noul director, Mihail Sotiriu, profesor de matematici, a pus bazele clubului ASTM (Asociatia Sportiva Titu Maiorescu) din care am facut si eu parte. In vitrina clubului am lasat cupele castigate la campionatul scolar al orasului Bucuresti (locul 1 la biciclete de oras intre anii ’45 si ’47, locul 1 la bicicleta de curse in ’47, la viteza si la semifond).
La curse, neavand bicicleta proprie acestei categorii, prin mijlocirea profesorului meu, Anton Ionescu, mi se imprumutat bicicleta lui Somesan, unul din vedetele clubului sportiv Viforul Dacia. Liceul nostru, incepand din 1939 pana in 1947 a fost pe loc fruntas la mai multe sporturi: atletism, baschet, volei, ciclism, tenis de masa, hochei pe gheata, ski.

Printre sportman-ii din clasele superioare mai era si Andrei Lupu, baiatul decanului Lupu de la facultatea de medicina. El era in a 7-a si a 8-a, iar eu in clasa 1 si a 2-a. La cutremurul din 40, a doua zi eram la liceu. Ni se interzisese sa intram in cladire, deoarece era asteptate replici ale cutremurului. Domnul Nicu Gheorghiu, directorul liceului a venit in curte spre mine. I-a facut un semn lateral lui Andrei Lupu care tocmai era si el acolo, cu motocicleta sa. “Andrei, ia-l pe Radu Dimancescu si te rog eu sa-l lasi la poarta casei sale din Domeniilor. Azi nu mai tinem cursuri!”
Nicu Gheorghiu, director si eminent dascal, autor de atlase ilustrative, locuia pe Banu Manta, la intersectia cu Soseaua Filantropiei (Ion Mihalache de astazi) era prieten “de pahar” cu un alt profesor de geografie, director si el, la liceului Marelui Voievod Mihai (Neculce de stazi). Erau nelipsiti in fiecare seara de la Coana Victorita, pitorescul restaurant de pe Clucerului.

La latina au fost adusi incepand din 1940 doi dascali plini de carte si adevarati gentelmeni. Primul, Gutu, un barbat foarte frumos, cu alura romanica ca trasaturi. Foarte elegant, dar si foarte pretentios. A fost transferat de la liceul Mesota din Brasov. Eu nu l-am avut ca profesor. Lasa multi corijenti.
Al doilea, profesorul Daniel Ganea. De statura mijlocie, modest ca infatisare, cu profil de acvila, imbracat modest si avand dupa evidenta noastra numai doua camasi… Era foarte muncitor, foarte bine pregatit, dar si el era neindurator cu gramatica limbii latine, lasand la concurenta cu Gutu, o droaie de corijenti. Provenea de la liceul Saguna din Brasov. A fost profesorul meu. Desi foarte sever, te simteai foarte apropiat ca om de el, auzindu-l uneori cum exclama: “Domnilor, in capetele dumneavoastra este un tutti-frutti!”
In toamna lui 1944, vacanta mare a fost prelungita pana la 1 noiembrie ca urmare a evenimentelor de dupa 23 August ’44 (inclusiv intrarea trupelor sovietice in tara). Cei cu corijente ne-am prezentat pe 6 septembrie la validari. Dupa examinari, intrucat nu ne ridicam la nivelul de pretentii al profesorului Ganea, acesta ne-a spus “Daca statul ne da ocazia sa ne pregatim mai bine materia respectiva, sa o facem!”
Ca atare, am fost chemati in fiecare zi. Ne asculta o ora si ne chema si a doua zi sa mai repetam un capitol… Ne-a tinut asa pana spre 1 noiembrie… Atunci am invatat conjugarile si declinarile la perfectie. Le mai stiu si astazi.

In vara urmatoare m-a tras de o parte si mi-a spus: “Domnul meu, dupa cat se pare vor ramane la limba latina numai 6-7 insi. Fa-mi, te rog, un serviciu! Inscrie-te neaparat la real…” Ceea ce am si facut pentru clasa a VII-a si a VIII-a.

O clasa cuprindea la nivelul cursului inferior 40 de elevi, sfarsind spre bacalaureat cu 30. In ultimele doua clase ale liceului, a VII-a si a VIII-a se facea obligatoriu separarea intre real (accent pe matematici si fizico-chimice pentru o cariera la Politehnica) si modern/uman (accent si pe latina, pentru Stiinte Juridice, Academia Comerciala, Medicina si Universitate).

Statutul nescris al Liceului Titu Maiorescu prevedea ca cei care ramaneau corijenti si nu reuseau sa-si convinga profesorul nici la sustinerea din toamna, erau totusi trecuti in clasa urmatoare cu conditia de a se transfera neaparat la unul din liceele “Oxford” (Printul Carol) sau “Cambridge” (Sfantul Gheorghe). Erau licee particulare, cu taxa si ca “bonus” bacalaureatul era arondat la Gaesti unde te prezentai cu gaste si alte cadouri…

II. Colegii

Prin situarea liceului Titu Maiorescu pe Calea Dorobantilor, langa Piata Confederatiilor Balcanice, s-a produs un fenomen care nu a influentat calitatea actului didactic. La admitere in clasa I de liceu, veneau in mod bizar doua categorii distincte ca origina sociala, care se recrutau din cele doua cartiere laterale ale Dorobantilor. De o parte erau predominant fiii aristocratilor si ai marilor burgezi din cartierele Bonaparte si Filipescu (ministri, generali, mosieri, oameni de cultura etc.) si de partea cealalta, fiii clasei inferioare din Groapa Floreasca, dintre care au iesit capete luminate, in ciuda handicapului social initial.
Corpul profesoral nu facea diferente intre cele doua apartenente, iar prieteniile dintre colegi nu respectau, nici ele, aceste bariere.
Astfel, din prima grupa se situau familiile Ghika, Slavescu (fost ministru), Romalo, Caramfil, Berindei, Lahovari, Bossi, Ottelesanu, Mitilineu si altii.
Din partea cealalta trebuie mentionate exceptiile ca performanta: Cioara (ulterior minstru comunist) si Vladescu-Racoasa (tot ministru).

(1939-1943)
In clasa I de liceu (1939) am fost coleg de clasa si de banca cu Andrei Doneaud, fiul arhitectului Ernest Doneaud, celebru la vremea respectiva (Cercul Militar National/1912, hotel Lido/1934), nepot al profesorului Tutuc, celebritate matematica.
[rasfoieste ->]
Mai erau:
-Vlad Lahovari, unul din cei patru baieti ai fostului diplomat, cu mosie la Leordeni
-Mircea Mavriki, fost coleg; ca si mine venea de la “Scoala Primara nr.30” de la Sosea (Kiseleff)
-Marius Rasidescu, baiatul directorului general al Cartii Romanesti (editura si librarie)

Premiantul clasei noastre era “adus” de grupul cu care venise de la Scoala Floreasca de vis-à-vis de noi (langa Posta de azi). Se numea Gheorghe Popp Sofronie. A cedat steagul de lider al clasei, matematicile fiind punctul sau slab, lui Seni Dinu, care avea un frate, coleg de liceu in clasa a VIII-a-sectia real, foarte bine pregatit. Pe deasupra avea si un renumit inginer ca tata. Seni doar intamplator lua cate un noua, restul notelor fiind de 10.
In ultimul an de liceu am avut un nou premiant. Din Ardeal, de la Cluj, se transferase Mihai Ionescu. Se remarca printr-un zel deosebit la invatatura si era singurul care purta, spre deosebire de noi, haine de uniforma scolara confectioante din stofa kaki, tatal lui fiind ofiter.

(1943-1947)
In anul 1943 am absolvit cursul inferior de liceu si am dat examenul de capacitate in fata unei comisii prezidate chiar de Nicu Gheorgiu, directorul nostru. Am realizat performanta la nivelul pregatirii mele de lua media 7,55 si am ramas in cadrul liceului. Multi din colegii mei au picat si tot atunci au venit altii noi, de la alte licee. Ii amintesc pe:
-Radu Spiru Haret, baiatul inginerului si matematicianului Spiru Haret (nepotul matematicianului)
-Radu Maiorescu, baiatul cel mic al generalului, unicul mare specialist in fotogrametrie (fotografii din avion).
-Jenel Marian, baiatul medicului militar, doctor Marian.
-Puiu Munteanu, al caruit tata era director la Uioara (societatea de gaze).

In clasa a V-a, in toamna lui 1943 Andrei Doneaud, Mircea Mavriki, subsemnatul (Radu Dimancescu), Paul Cretulescu, Puiu Munteanu
[foto, de la stanga la dreapta] intarziasem la ore. Am sarit gardul ca sa intram in liceu, dar am fost vazuti. Directorul Nicu Gheorghiu ne-a pedepesit sa mergem la tuns. Ne-a venit ideea sa ne facem o poza ca amintire, dar inainte de tuns, nu dupa…
Toti cinci aveam biciclete, mergeam la plimbari pe Jianu, la Bordei, pe Kiseleff. Eram si prieteni de ceaiuri.

La limba franceza, asa cum am mai spus, am avut profesor in ultimii doi ani pe Bobo Catargi, care avea mustati galbene si o prestanta aristocratica, ilustrata chiar si prin imbracaminte. Purta ghetre, pantaloni reiati si redingota. La care se adauga gulerul scrobit al camasii si papioane asortate. Era foarte sever si obsinuia sa scoata la tabla la inceputul fiecarei ore, inainte de expunerea noii lectii, cate patru elevi pe care ii nominaliza deschizand catalogul la intamplare. La una din aceste verificari care se termina cu note puse in catatalog, Theodor (Tudorica) Alexandru nestiind cum sa raspunda (in franceza), dadea din umeri. La care Catargi a replicat: “Dite mois en français, monsieur!” Si a repetat intrebarea. La care Tudorica, cum ii spuneam noi, a raspuns cu nonsalanta: “Canci, monsieur professeur!” Profesorul Catargi s-a enervat i-a dat nota 2 pe loc si l-a trimis in banca, in rasetele colegilor.

Referitor la personalitatea profesorului universitar Narly, o fire energica, dominanta, care se impunea si prin statura sa fizica, amintesc si de un incident, rememorat peste ani, la una din intalnirile absolventilor liceului Titu Maiorescu din anii ’90.
Fratii gemeni Romalo, Nicky si Alec (mai mici cu un an) erau celebri prin extravaganta si non-conformismul lor, fiind foarte simpatici.
La una din lectiile de limba franceza cu profesorul Lucian Voiculescu (detasat de la Academia Comerciala), vestit pentru firea sa impulsiva, acesta a oprit lectia, racnind: “Cine a tras-o, aici in clasa?” Iar Alec Romalo, “vinovatul”, nevrand sa planeze vina asupra colegilor, s-a ridicat imediat, recunoscand: “Eu, domnule profesor!”. Voiculescu a venit spre el, i-a dat cu catalogul in cap si i-a tras un sut. A iesit din clasa sa reclame directorului cazul respectiv.
Nu trebuie uitat ca evenimentul s-a petrecut in timpul anului 1947, cand regimul comunist facea mare caz de democratizare, chiar si in scoli, in relatia profesor-elevi. Profesorul Voiculescu era foarte vulnerabil, fiind un “caz” de abuz fizic. Fata de amploarea pe care putea sa o ia evenimentul, profesorul universitar Narly a venit in mijlocul clasei a VII-a ca sa musamalizeze cazul, “peste” directorul de liceu (Sotiriu in acel moment), ca autoritate suprema.
Dupa ce a intrat in clasa a spus de 3-4 ori: “Sus-Jos, Sus-Jos” ca sa domine atmosfera. Imediat a intrebat: “Elev Romalo, vino aici langa mine. Cu ce te-a agresat domnul profesor Voiculescu?” Alec Romalo s-a conformat imediat si a raspuns: “Domnule profesor, m-a palmuit de doua ori!” La care Narly a replicat: “Unde te-a plamuit domnul profesor Voiculescu, te voi saruta eu! Si cu asta am terminat!” a raspuns Narly, sarutandu-l. La care fratele lui Alec, Nicky Romalo a intervenit: “Domnule profesor universitar, asta nu e tot! I-a tras si un sut in fund!” La care toata clasa a izbucnit in ras.

Am dat cu totii examenul de bacalaureat si dupa absolvire am fost invitati la o serbare, vis-à-vis de gradina zoologica de la Baneasa, la o ferma model detinuta la acea vreme de familia lui Marius Rasidescu.

[foto/1947: 1-Dan Argesiu, 2-Mihail Serbanescu, 4-Bebe Nanu, 5-Petrovici, 6-Marius Rasidescu, 7-Nicolescu, 8-Mihai Ionescu, 9-Aurel Carcoana, 10-Ramon-Weiss, 11-Paul Cretulescu, 12-Bucur, 13-Mitrofanovici, 14-Eugen Sadofski, 15-Gheorghe Popp, 16-Gheorghe Munteanu, 18-Mihai Stoica, 19-Anatolie Cojocaru, 20-Radu Dimancescu, 21-Dinu Seni, 23-Justinian Costache]
La scurt timp am dat examen la Politehnica, in strada Polizu. Erau cinci sectii: constructii, mine si metalurgie, chimie industriala, silvicultura si electro-mecanica. Am intrat la Facultatea de Silvicultura, pe urmele bunicului.

In toamna lui 1947 a fost politizat si invatamantul superior. S-a alcatuit astfel UNSR (Uniunea Nationala a Studentilor Romani) in care erai obligat, fara posibilitate de refuz, sa intri. Duminicile ne erau pana la ora 3 dupa-amiaza ocupate de munca voluntara tovaraseasca. Se daramau pe atunci majoritatea pavilioanelor expozitiilor din Luna Bucurestilor (parcul Herastrau), constructii realizate relativ superficial, din paianta.
A venit si primavara lui 1948 in care au inceput sa se dea si examenele partiale. Notele variau de la 1 la 20. Baremul de promovare era 12 (echivalentul lui 6).

preluare de pe "Amintirile mele intre Bonaparte si Domeniilor" de Radu Mihai Dimancescu (http://bonaparte-si-domeniilor.blogspot.com)

Datini Pascale


Ar fi extrem de interesant, un film documentar, care sa infatiseze strainatatii, datinile de Sfintele sarbatori ortodoxe ale Craciunului si Pastilor si desfasurarea acestor datini, cat tin sarbatorile la noi in tara.

Pentru spectatorul strain ar fi material inca inedit, si sa nu ne miram, daca multi chiar dintre autohtoni ar avea destule de invatat in legatura cu datinile vechi din tara lor.
Din vremi stravechi romanii si-au pastrat cu sfintenie datinile, obiceiurile de sfintele sarbatori, prilej de inaltare sufleteasca, de permanenta legatura cu trecutul si cu cerul.

Daca azi si-au pierdut pe drumul veacurilor din culorile cari alcatuiau mozaicul acestor datini, apoi s’au pastrat laturile esentiale.
In vremi, nu mai departe de epoca Brancoveanului, Pastele se celebra prin mari pregatiri si petreceri, atat in calicime, cat si in boierime si la curtile Domnesti.
In seara de Dumineca, Marele Logofat, din partea boierilor, deschidea glasul urarilor catre Domn, cerand iertare de gresalele din an. Incepeau apoi petrecerile. In sate si langa palatul Domnesc, se ridicau scrancioburi. Paicii, slujitorii domnesti strabateau orasul cu vase de argint si stropeau obrazul oamenilor, cu apa mirositoare, spuindu-le:
Christos anesti” (greaca - n.r.) sau “Christos vascrise” (Christos voskrese / slavona bisericeasca - n.r.), primind raspunsul: “Alitos anesti” sau “Vaissena vascrise”.

Si din cate se sarbatoreau si se petreceau in trecut, au mai ramas deniile, cu suflet de liliac si planset de ceara, cozonacii crescuti cat o Cuca Domneasca, precum purtau voevozii pe cap si ouale incondeiate, obiceiu pastrat prin manastiri si prin gospodarii satesti, unde prilejul prinosului se traducea prin talmaciri de linii mestesugit inchipuite, dupa motive din natura sau geometria tesaturilor, scoartelor, pe ouale boite in rosu cu un procedeu in care intra fiertul, ceara si indemanarea artistica a fetiscanelor tarii.

Majoritatea troitelor ridicate de inimi pioase pe cuprinsul tarii noastre, la raspantii de drumuri, in marea verde, aurie a holdelor sau pe zapezile cenusii, veghiand, infatiseaza rastignirea Domnului nostru Iisus Christos. Acest sfant simbol aminteste trecatorului, plugarului, ca jertfa sta in inima credintei, a mantuirii.


foto: O.N.T.


Romania - Revista Oficiului National de Turism, anul IV, nr. 3, martie 1939


citeste si:

lista postari (53)

Bucuresti (13)


Balcic
(3)

sport, turism
(13)

hipism
(3)

ACF - Asociatia Crestina a Femeilor
(8)

sarbatori
(8)

in memoriam
(3)

Three Column Modification courtesy of The Blogger Guide