19 dec. 2011

Campionatele Romaniei de bobsleigh, ski si saniuta (1924)


Pe o vreme splendida, adevarate zile de iarna, cu zapada din belsug si in conditiuni satisfacatoare de organizare s’au disputat campionatele nationale de bobsleigh, ski, saniuta si skijorning (ski cu cai).
Concursurile au avut loc la Sinaia in zilele de 3, 4, 5 si 6 Februarie si au fost conduse de un comitet ad-hoc din F.S.S.R., sub presidentia valorosului sportman maior Emil Palangeanu, dela Institutul de Educatie Fizica si care iarna trecuta a petrecut in patria sporturilor de acest gen, Suedia.

[D-l gen. Rasoviceanu, comandantul Divieziei I de Vanatori de Munte
si D-l G. Mateescu, primarul orasului Sinaia, asteptand concurenti]

[In asteptarea concurentilor]

Am observat foarte mult public venit din largul tarii, ca sa admire si sa incurajeze eforturile tineretului nostru, care vadeste un necontenit progres in practicarea sporturilor de iarna. Concurentii au fost mainumerosi decat la campionatele din precedentul an.
Cluburile din Bucuresti, Brasov, Cluj si Abrud si-au trimis reprezentanti.

Intrecerile de ski, care ofera o sanatoasa petrecere pentru populatia din partile muntoase, pe unde talpicile lunecoase au fost introduse, au format partea cea mai interesanta a programului. Dintre celelalte probe de iarna, skiul se dovedeste ca adevarat sport. In imposibilitate sa fie urmarite in desfasurarea lor din cauza parcursului lung, cursele de ski au fost cat se poate de emotionante.

Plecarile se dau din minut in minut, astfel incat lupta dintre adversari este alta decat la cursele de picior. Lungul itinerar de alergat pe teren variat reclama fiecarui concurent un antrenament metodic, pe langa vigoarea necesara.

Lupta pentru Maratonul Romaniei (30 km) si campionatul national de ski (14 km si 2 sarituri) a fost angajata intre aceaiasi temuti adversari: Leurzeanu Gheorghe dela Coltea din Brasov si Calista Alexandru dela Cercul Peles din Sinaia. Pista, in general, a fost aproape la fel la cele doua curse, aceea de mare fond avand un tur dublu, a traversat versantul nordic al Bucegilor, pana la Poiana Tapului, de unde s’a trecut peste apa Prahovei pe livezile din stanga vaii, revenindu-se in Sinaia.

Victoria ambelor probe a revenit anevoe lui Leurzeanu, care desi este foarte frumos dezvoltat, de statura inalta, tipul taranului dela munte, ii lipseste adresa si stilul miscarilor. La cursa de 30 km, o diferenta de 20 de secunde l-a clasat al doilea pe Calista. Acesta la campionat a luat locul al treilea, fiind depasit de Purcarea N., favorizat de o saritura admirabila.

[De la stanga la dreapta, planul I: Ardelea Gh. (clas. 7) si Stancel Ion,
planul II: Gaizer, Pozna, Purcarea, N. (clas. 2), Banciu D. (clas. 4), Pascu Teofil,
Candido Romano]

La alergarea de doamne (4 km), a triumfat d-ra Mateescu Mia (Cercul Peles) si la alergarea juniorilor (6 km), Bodeanu E. (Coltea). Sariturile, in lipsa unei trambuline sistematice au fost modeste.

Primejdiile oferite de pista improvizata pe strazile orasului, au pretins concurentilor de bobsleigh mai mult decat oricand, calitati de campioni... automobilisti si indrazneala draceasca. Campionatul de bobsleigh a revenit echipei Soc. Politechnica pe bobul no. I condus de d-l ing. Capriel. Celelalte curse pentru cupa Arsenie, cupa Iliescu-Branceni si cupa Doamnelor au fost castigate respectiv de d-nii ing. Miss Victor (Cercul Peles), pe bobul Leonard, G. Polizu-Micsunesti (T.C.R.) pe bobul Domnita si d-ra Bolton Dina pe bobul Joffre.

[Bobul Leonard, condus de D-l ing. Miss Victor in cursa Arsenie]

[Sarituri de trambulina pentru juniori: Tabaras Ion (clas. 2)]

Au fost simpatice alergari de saniuta. Lupta pentru intaietate s’a dat intre favoritii Cercului Peles, carora le-au revenit toate distinctiunile.

Rezultatele generale ale manifestatiei sportive, in aerul curat al Sinaiei, au fost dintre cele mai multumitoare, spre lauda initiatorilor si depinde de concursul – in mai mare masura asteptat – din partea factorilor autorizati, ca sa avem in sezonul viitor o si mai larga extensiune a programului.

Florian Dacu

Toate fotografiile: Foto Royal


sursa: Florian Dacu, Campionatele Romaniei de bobsleigh, ski si saniuta, Ilustratia Saptamanala, februarie 1924, colectia Dimancescu

10 dec. 2011

Sapca profesorului Grunau


Sub presiunea lunii noiembrie, care ameninta sa alunge si ultimele frunze din copaci (vom vedea si de ce vroiam sa evitam momentul…), am plecat intr-o mica excursie spre Branesti.
Colegi de calatorie imi erau tatal meu - Radu Dimancescu - si domnul inginer Vasile Constantin Diaconescu, custodele Muzeului Politehnica din Bucuresti, cel care impreuna cu echipa sa de muzeografi a organizat in octombrie 2010 o sesiune cu tematica silvica, ocazie cu care ne-am si cunoscut.

Plecati din fata bisericii Casin, in 30 de minute am iesit din Bucuresti. La intrarea in Branesti ne-am abatut de pe drumul principal spre dreapta, parcand in curtea Colegiului Silvic “Teodor Pietraru”. Am fost intampinati de domnul profesor Petre Lupusor, de la catedra de silvicultura, care ne-a condus in holul de onoare al colegiului.


Chiar la intrare se afla doua placi comemorative, iar imediat mai departe o mica galerie cu portrete ale unor profesori. Destinele lor au fost legate de cel al scolii. Intre ele, si cel al lui Paul Grunau, bunicul tatalui meu, cel care impreuna cu Teodor Pietraru a fondat scoala si cel care i-a fost si director cativa ani buni (1895-1907). Sub directoratul sau, Ministerul de Domenii aproba trecerea Padurii Pustnicu (642 ha) in administrarea scolii, pentru activitati practice (1902).

Micul nostru grup a fost salutat si de directorii scolii, doamna profesor Maria Udrescu si domnul profesor Mihai Cristescu, cu care ma intalnisem si la o vizita anterioara (decembrie 2010). Conducatorii scolii ne-au facut invitatia, acceptata pe loc, de a participa in 2013 la sarbatorirea a 120 de ani de la infiintarea asezamantului.









Ne-am reimbarcat in masina, de data aceasta si cu domnul profesor Lupusor, si, in formula de patru, ne-am oprit dupa numai 200 de metri pe marginea drumului care duce catre Manastirea Pasarea. Pe partea stanga se intinde o mica padure de stejari, plantata in anul 1905 la initiativa si sub supravegherea strabunicul meu, profesorul universitar Paul Grunau.


Denumirea oficiala, asa cum este recunoscuta la ocolul silvic, cat si in planurile scolii, este Arboretul Grunau. Toate seriile de elevi ai scolii de silvicultura au facut ore de practica aici.
Domnul profesor Petre Lupusor ne-a dat cateva detalii. Stejarii au fost plasati la o distanta optima unul de altul, astfel incat s-a dezvoltat doar coronamentul superior. Etajele inferioare si vegetatia de la sol nu au avut suficienta lumina. La vitalitatea padurii a contribuit o panza freatica plasata si ea la o adancime fericita. Din cele cinci hectare, au supravietuit trei, doua fiind sacrificate pentru extinderea unor cladiri anexe ale scolii. Cladirea veche a scolii, pierduta dupa cutremurul din 1940, se afla in vecinatatea acestei mici paduri. Supravietuirea Arboretului Grunau se datoreaza longevitatii stejarului ca specie, dar si existentei Ocolului Silvic Branesti, situat chiar peste drum.
Intrati cativa zeci de metri in adancul padurii, am admirat trunchiurile inalte si zvelte si frunzele ruginii. Am cules de jos cateva ghinde drept amintire. Printre ele si doua-trei gale (formatiuni lemnoase sferice, in care se dezvolta larvele viespilor).


Am ajuns si la momentul care da titlul povestirii de fata. Profesorul Grunau purtase in ultimii ani o sapca de stofa englezeasca. In vara anului 1936, tatal meu, aflat la varsta de sapte ani, a fost luat de bunicul sau (Tan-tan-tane, cum il numea) la o partida de vanatoare in via Radalicella de la Urlati. Avea sa fie ultima pentru profesor, care se va sfarsi la inceputul lui octombrie. Sapca a ajuns prin grija fiicei acestuia, Gabriela Grunau, la tatal meu, care a pastrat-o si el cu sfintenie, purtand-o cu drag de-a lungul timpului.
Tata mi-a facut o surpriza si isi adusese acum sapca cu el. Si-a potrivit-o pe cap si a tras cu putere in piept aerul proaspat al padurii. Probabil ca era cu gandul inapoi la vara lui 1936. Peste cateva clipe, si-a scos sapca si m-a rugat sa o “preiau”, intr-un schimb simbolic de stafeta. La randul meu emotionat, mi-am pus-o pe cap si ne-am imbratisat.

Am iesit din padure, bucurosi toti patru ca prinsesem o dimineata insorita. Avea sa fie ultima cu adevarat calda din aceasta toamna (a doua zi urma sa ploua si temperatura scadea cu 12 grade).

Nu este inca sfarsitul povestirii. Ne-am intors toti patru spre Bucuresti, la Muzeul Universitatii Politehnnica. Domnul inginer Diaconescu ne-a facut placerea sa ne ofere o vizionare exclusiva a muzeului, conducandu-ne prin istoria Politehnicii si printre colectiile si exponatele de mare valoare.


Prima atestare a asezamantului (cel mai vechi muzeu de istoria stiintei si tehnicii din Romania) dateaza din anul 1864 (mentionat fiind in planurile Scolii de Poduri si Sosele din Bucuresti). In spatiul amenajat pe discipline, exista si un stand de Silvicultura, in care profesorul Grunau afiseaza aceeasi rigoare si sobrietate “nemteasca”.

Ar fi de precizat ca in anul 1923 scoala superioara de silvicultura se muta de la Branesti la Bucuresti, unde functioneaza ca sectie in cadrul Politehnicii (localul Polizu) pana in anul 1948, cand are loc reforma invatamantului. Profesorul Grunau este sef de catedra, predand intre anii 1923-1933 urmatoarele materii: silvicultura, drept si protectia padurilor, economie politica teoretica si aplicata, administratie forestiera si politica forestiera.
In toamna anului 1947, tatal meu este admis la Facultatea de Silvicultura, fiind "pe urmele" bunicului sau. In al doilea semestru de scoala, la inceputul anului 1948, la 2 luni dupa abdicarea fortata a regelui Mihai, fiind membru al Tineretului National Liberal este arestat de catre Securitate, executand in total peste 10 ani de condamnari politice pentru pentru acuzatia de "uneltire si activitate subversiva impotriva regimului popular". Ca fost detinut politic nu a mai putut sa-si termine niciodata studiile.

Ne-am despartit, nu inainte ca tatal meu si domnul profesor Lupusor sa semneze in cartea de onoare a muzeului si cu o reconfirmare, aceea ca festivitatile din 2013 de la Colegiul silvic din Branesti sa implice si prezenta/contributia Muzeului Universitatii Politehnica si personal pe cea a domnului inginer Vasile Constantin Diaconescu, un mare profesionist al istoriei invatamantului si un prieten al silviculturii.










Seara am avut o conventie. Fiecare, la casa lui, a ciocnit in familie o cupa de sampanie Athenee Palace, in memoria profesorului Grunau, a destinului tatalui meu, dar poate si cu gandul la sapca, care acum are un alt stapan...

9 noiembrie 2011

Alin Dimancescu



foto: ing. Vasile Constantin Diaconescu, Alin Dimancescu


citeste si:

1 dec. 2011

1 Decembrie interbelic - Inaugurarea Arcului de Triumf


Imagini de la inaugurarea Arcului de Triumf, refacut in forma actuala in anii 1935-1936. Sarbatoarea nationala a Romaniei era insa 10 Mai, Ziua Regelui.

[Suveranul, M.S. Regina Maria, Marele Voevod Mihai si generalul Mittelhauser, seful misiunii franceze, in timpul serviciului divin la inaugurarea Arcului de Triumf]

[Defilarea trupelor, dupa inaugurarea Arcului de Triumf]


foto: Ilustratiunea Romana, 9 decembrie 1936

27 nov. 2011

Actualitati la Muzeul de Stiinte Naturale Antipa

Poate ca nici unul din zece mii de bucuresteni n’are ocazia, timpul sau banii necesari spre a cunoaste cu amanuntul curiozitatile si caracteristicile tarii sale, necum ale globului intreg. Cu totii au insa putinta sa dea ocol globului si patriei in cateva ore, printr’o simpla vizita la muzeul de stiinte naturale, cel mai mare muzeu al Capitalei si unul dintre cele mai interesante din Europa.

“Muzeul de la sosea”, cum il cunoaste toata Romania, se intituleaza dela 23 Mai 1933, prin vointa regelui tarii, “Muzeul national de istorie naturala Grigore Antipa” – aceasta ca omagiu pentru omul care, timp de patruzeci de ani, zi de zi, a muncit pentru realizarea si infrumusetarea unui asezamant de cultura ce ne face cinste.

[D. profesor Antipa, clasand pretioasele colectii]

In ultimii 25 de ani, 12.000.000 vizitatori au trecut prin acest muzeu, admirand cele 200.000 piese expuse si a caror valoare intrece cu mult o suta milioane lei. In zilele de sarbatoare, muzeul este pentru populatia Bucurestilor un spectacol gratuit, foarte apreciat. Ultimele demonstratii politice din Capitala au marit afluxul de vzitatori pana la 15.000 intr’o singura Duminica. “Muzeul” este deci cea mai libera si mai frecventata universitate populara din tara. In orice caz, ceeace se invata aci, nu se uita niciodata. Dela scheletul urias de Dinotherium si pana la colectiile de minerale pretioase, toate raman vii inaintea ochilor, pentru toata viata.

Sunt patruzeci de ani de ani de cand muzeul de istorie naturala se afla sub conducerea d-lui dr. Antipa. Sunt insa mai bine de o suta de ani de cand a luat fiinta in Bucuresti, sub Mihail Ghica Voda, un muzeu, al carui director a fost numit profesorul de caligrafie si desen dela liceul Sfantul Sava. Nu e de mirare ca “muzeul” era pe atunci un simplu “cabinet de curiozitati”, al carui spirit n’avea nimic stiintific.

In ultimii patruzeci de ani, spiritul metodic, stiintific, a fost introdus si definitivat. Vechile colectii au facut loc altora mai proaspete, moderne, reprezentand tot ceea ce e mai interesant in tara noastra si pe glob. Numai 2000 lei prevedea bugetul anual al muzeului in 1893.
Cum a reusit directorul sau sa se descurce cu asemenea sume ridicol de mici si cum a reusit sa creeze institutul, ce se ridica astazi la sosea, este un mister, pe care nu vom incerca sa-l deslegam. “N’am facut – spune doctorul Antipa – decat sa pun in practica sfatul profesorului Hoyle, presedintele asociatiei directorilor de muzee din Anglia: prima insusire pe care trebue sa o aiba un bun director de muzeu este sa fie un mare cersetor”…

*

Desi salile muzeului sunt pe alocuri supra-incarcate, noutatile continua sa-si faca loc. Conservatorul colectiilor, d. dr. Pauca, ne-a dus in fata unei diorame splendide, ce va infatisa fauna Marii Negre. Diorama este inca in constructie. Trebuie sa i se picteze fundul si sa i se mai adauge material. Publicul vizitator va admira in ea cateva splendide exemplare de pesti din Marea Neagra si intre altele, un exemplar rar, un peste urias, care e totusi cea mai apropiata ruda a tarului sfrijit. Acest “tar gigantic” traeste in Mediterana si se rataceste din cand in cand in marea noastra.

[Detaliu din diorama in pregatire, reprezentand fauna Marii Negre]

Delta Dunarii continua sa fie o padure virgina pentru cercetatorii naturalisti. Oricate studii s’ar face asupra ei, oricate filme ar lua expeditiile stiintifice care se abat in fiecare an prin ostroavele ei, misterele acestui colt de pamant sunt inca multe. Muzeul de istorie naturala a consacrat Deltei Dunarii cateva diorame minunate, in care viata animalelor de-acolo este reprezentata in mediul si aspectul caracteristic.

Dar materialele noui continua sa soseasca din acest rezervor imens de fapturi vii. Pe mesele laboratoarelor stau zeci de borcane, cu tot felul de animale si pesti curiosi. Preparate, ele vor impodobi colectiile pentru public sau celelalte colectii, acelea pe care publicul nu le vede, colectiile de studii, accesibile numai oamenilor de stiinta.

[Pregatirea pieilor pentru reconstituirea unui animal]

[Animale, pregatite inainte de a fi expuse]

Alaturi de atelierul de impaiat, in care maini pricepute transforma o blana de capra neagra intr’o capra ce pare vie, d. doctor Pauca a strans intr’o camera o colectie ce va deveni publica, atunci cand oasele de azi vor constitui un material suficient pentru reconstituirea scheletelor unor mamuti. Sunt oase, colti preistorici ai planetei [...]. Dar despre acesti mamuti, ca si despre alte secrete ale muzeului de istorie naturala, alta-data.


preluare din Ilustratiunea Romana, 25 noiembrie 1936

17 oct. 2011

Crucea Rosie pentru animale

Un autobuz mare, negru, inchis ermetic si purtand pe toate fetele un sir intreg de cuvinte albe, ca o tabla de scoala, strabate de cateva zile strazile Capitalei. Mi-a trecut in viteza de cateva ori prin fata nasului. N’am putut spicui din inscriptiile sale decat crampee: animale… saraci dispensar… ajutor…

Aparitia, misterioasa aproape, a autobuzului negru, ma intriga. Cercetam cu neobisnuita luare aminte cele mai aglomerate colturi si strazi. L’am descoperit, insfarsit, intamplator.


Pe o ulita desfundata de mahala, ale carei drumuri sunt stapanite de mlastini, si in cari se balacesc copii golasi si cainii raiosi, masina neagra isi facea anevoios drum, clatinandu-se in dreapta si in stanga, ca si cand s’ar minuna de atata mizerie. 
Copii faceau masinii un alaiu mai mare chiar decat cotigei hingherilor.
In ritmul ei, de nevoe, agale, masina mi-a ingaduit sa-i citesc legenda; era vorba de un dispensar ambulant pentru animalele suferinde ale oamenilor sarmani.

Masina aceasta e azi un prieten al mahalalelor.
Cutreera colturile cele mai sarace, depaseste marginile orasului, iese afara, pe sosele, colinda satele pentru a aduce alinarea sau tamaduirea cainilor, cailor, tuturor animalelor, pe cari proprietarii n’au mijloace sa le ingrijeasca.

Un mic spital ambulant, care pleaca pe drumuri in cautarea bolnavilor.


[interiorul ambulantei]

Se opreste in strada mizera. Doctorul paseste intr’o curticica.
-N’aveti cumva animale bolnave? Vi le caut eu!
Omul sarac priveste neincrezator: sa-i spue? Sa nu’i spue? Cateau lui, care-i pazeste de patru ani bulendrele, zace si chelalae de trei zile.
Acesta o fi vreun doctor “somer”. Nu-i vin clientii acasa. A pornit dupa ei. I se rupe inima ca-i moare Zinca, dar ii e teama sa nu’l rada mahalaua cand o auzi c’a dat bani la “doftor” de caini. Asta-i pentru boieri…
-Nu te costa nici un ban.
Medicul veterinar a aruncat cuvantul magic cu care si-a deschis drumul spre bietele vietuitoare chinuite, pe cari capriciul destinului le-a strans langa bordeele celor saraci.

[un caine docil, pe masa de operatie]

Minunea automobilului cari trece pela casele celor saraci, lecuind javrele lor – fara de pedigree - se raspandeste cu iuteala fulgerului pe la toate periferiile. Cei cari au nevoe de ajutor, ies in poarta si asteapta nelinistiti, privind in zare pana ce sumbra silueta isi face aparitia dupa coltul strazii.
Cateodata, doctorul examineaza catelusul si da trist din cap. Stapanul lui Biju “a inteles” si simte cum i se strange inima. Bijulica chelalaie mai jalnic ca oricand.
-Taci, Bijulica, taci, il mangaie tovarasul lui de joc. Domnul doctor te face bine.
Domnul doctor deschide o ladita cat un sicriu de caine. Il mangaie pe Biju. Il culca in sicriu. Biju chelalae din ce in ce mai slab. Doza puternica de cloroform il scuteste de o agonie grea si lunga, care nu iarta.

.............................................................

Ce inseamna aceasta providentiala aparitie? Cine sunt acesti oameni, care-si inchina mila celor mai umile vietuitoare?
E spiritul umanitarist, care a coborat din celalat capat al continentului, dela Londra, tocmai pana la noi. Dispensarul pentru ajutorarea animalelor sarace, cu sediul in strada Ciocan, in inima populatiei sarace, face parte din cea mai vasta organizatie de protectie a animalelor din lume. Un suflet mare, doamna Dickin* a organizat aceasta opera grandioasa care sta sub patronagiul printului de Wales, la Londra. Solii ei au fost raspanditi apoi in lume. Caravana de ambulante se opreste acolo unde se simte mai multa nevoe de ajutorul ei. Pana acum numai Franta, Tangerul si Egiptul se bucura de binefacerile ei. Romania a luat locul al patrulea. 
Trei automobile sanitare vor cutreera tara noastra, aducand pana la cel mai uitat sat lecuirea animalelor bolnave.
Idealul doamnei Dickin e sa-si trimita caravanele in intregul continent, daca nu in intreaga lume. 
Ii vor ajunge cele 100.000 lire sterline (50 milioane lei) pentru realizarea unui atat de grandios ideal?
Umilele dobitoace i-o doresc din toata inima…

Daria Luca




* Maria Dickin este intemeietoarea People's Dispensary for Sick Animals (PDSA) (vezi si inscriptionare ambulanta) in anul 1917 (n. r.)


citeste si:

3 aug. 2011

Turul ciclist al Romaniei - prima editie (1934)


A ajuns anul acesta, ca in toti anii, pana prin meleagurile noastre, valva pe care o face Turul ciclist al Frantei.
Pentru a intelege psichoza speciala pe care o creaza aceasta proba in cele treizeci de zile in cari se disputa, ar trebui sa avem o idee – fie chiar si aproximativa – de proportiile in care este practicat sportul ciclist in Franta si tarile din Apus – ca: Italia, Belgia, Elvetia, Germania – care-si trimit, deasemenea reprezentantii.
Sunt azi, in Franta, peste patru milioane si jumatate de ciclisti, adica, cam o bicicleta la opt locuitori. O cifra formidabila, caci nu exista sport, in nici o tara din lume, care sa fie practicat in aceasta proportie.
Acum avem o explicatie a nebuniei colective pe care o declanseaza “Turul”, cum i se spune, pe scurt. In cele treizeci de zile ale lunii iulie, Franta traeste intr’o stare anormala. Activitatea de toate zilele, negresit, isi desfasoara mosorul. Dar intr’un fel de hipnoza, in mod automat, liber de orice atentie. Caci privirile si gandurile tuturor urmaresc pe cei optzeci de alergatori, punctele pierdute pe soselele si muntii Frantei.
Ziarele traesc, si ele, patru saptamani anormale. Nu vorbim de cele de specialitate. Toate celelalte au doua pagini intregi special consacrate “evenimentului”. Se angajeaza redactori, specialistii si cei cu nume in ciclism sunt obiect de licitatie, masini si camioane urmaresc “caravana”, posturile de radio isi intrerup programul, din sfert in sfert de ceas, pentru a tine in curent treizeci si cinci de milioane de oameni, cu fiecare faza a alergarii.

[O etapa din marele tur ciclist al Frantei]

Si alergatorii! Ce persoane luminate de actualitatea celebritatii!
Cel mai mic gest e comentat, fiecare cuvant e reprodus. Si nici un erou n’a fost sarbatorit cu entuziasmul cu care este primit, in ultima zi, in Parc des Princes, la Paris, invingatorul, purtatorul faimosului “tricou galben”!
Pana aici glorie!
Dar partea materiala nu e mai putin stralucita. Sute de mii de franci vin sa rasplateasca pe cei buni, la sfarsitul fiecareia din cele douazeci si trei de etape si la incheierea circuitului. Banii oferiti de organizatori, de fabricantii de biciclete si accesorii, de diferiti vanzatori de articole dintre cele mai diverse, pentru a-si face reclama.
In schimb, propaganda pentru sport este imensa. Lupta aceasta uriasa, efortul suprem si necontenit, viata si pregatirea sobra care sa permita rezistenta pentru luna intreaga de concurs, iata tot atatea exemple pentru cei cari vor imbratisa orice sport, mai curand sau mai tarziu, si exemplu aureloat cu minunea celebritatii, cu prestigiul unei totale popularitati.

*

Dar nu pentru a face un “prodomo” al “Circuitului Frantei” scrim aceste randuri.
Am aratat locul pe care il ocupa in viata sportiva a Apusului si influenta binefacatoare pe care o are, cu o intentie bine determinata.
Aceea de a face o introducere Circuitului ciclist al Romaniei.
Caci, de Duminica, palmaresul sportiv al tarii noastre s’a mai imbogatit cu o proba, tocmai acolo unde-i lipsea mai mult.

[Grup de concurenti, plecand la antrenament in jurul Capitalei, in vederea "turului"]

Ciclismul, la noi, a fost – este, inca – un sport oropsit. Isi desfasoara competitiunile la ore inabordabile marelui public – 5 dimineata – pe parcursuri si mai inabordabile – sosele nationale, cu plecarile, in cel mai bun caz, dela “capul podului” – in zile de sarbatoare, cand tot spectatorul se rezerva pentru alte sporturi, ceva mai organizate. Un accident binevenit a fost crearea velodromului depe soseaua Stefan cel Mare, dar, in urma falimentului organizarilor motocicliste, reuniunile au fost abandonate.
Iata dece aceasta proba – cea mai mare din cate s’au organizat pana acum – este binevenita.
Plecarea s’a dat Duminica, in fata unei asistente numeroase, atrasa de ineditul spectacolului. Concurenti numerosi – pentru prima editie a acestei competitiuni – ziaristi si organizatori au plecat, entuziasmati, in urmarirea nouei aventuri.

[Parcursul "Turului ciclist al Romaniei"]

Parcursul se poate urmari pe harta reprodusa in aceasta pagina si din care se vede ca s’a cautat un traseu care sa uneasca anumite cerinte ca o desfasurare in timp, destul de limitata. Este un fel de circuit mai mult central decat periferic. Dar daca proba va avea succesul scontat, in anii urmatori – circuitul Romaniei va fi o proba clasica, adica se va disputa in fiecare an, la aceeasi data – parcursul va fi marit si etape noui introduse.
In tot cazul, organizatorii au facut tot ce era omeneste posibil pentru o reusita cat mai completa. Trebue sa subliniem entuziasmul cu care orasele de provincie au primit sarcina ce li se oferea, de a primi cate un sfarsit de etapa.
Peste tot s’au pregatit primiri triumfale, gazduire si banchete.
Cat pentru a da un promostic, este foarte dificil. Niciunul dintre alergatorii inscrisi nu au mai participat la asemenea probe – si cu drept cuvant! – si nu le putem evalua valoarea si posibilitatile intr’o competitie cu totul noua. Evident, rezistenta va fi calitatea cea mai hotaratoare, mai ales pe arsita lui Cuptor.
Dar, indiferent de rezultat ceeace intereseaza este initiativa si punerea pe picioare a unei probe care, presimtim, va deveni cea mai cu rasunet in sportul romanesc.
Este destul, pentru primul an!

Gh.T.


preluare din Ilustratiunea Romana, 8 august 1934



Aspecte dela Turul Ciclist al Romaniei

Iata incheiat primul tur ciclist al Romaniei. Ca orisice inceput, el a intampinat si piedici, a avut de suferit si caresicari neregularitati, precum s’a resimtit si de lipsa de antrenament suficient al unora dintre concurenti.

[Concurentii, la plecare, parcurgand bulevardul Take Ionescu,
in grup compact]

















[stanga: Grupul s'a redus cand ajunge sa treaca podul dela Cosmesti
dreapta: Bulgarul Simoff, castigatorul etapei a IV-a, la sosirea in Brasov, pe parcursul Bacau-Brasov (180 km)]

[Un popas frugal, pentru a castiga forte]

Totus, gratie interesului desteptat de acest nou soi de competitii – in lumea sporturilor, cat si in marea masa a celor ce au urmarit etapele se poate spune ca “turul” a avut succesul scontat.
Desigur ca la anul – anuntat din vreme – concursul va reuni toate gloriile pedalei, puse la punct, intr’un nou “tur”, care va fi abia cel concludent. Turul ciclist al Romaniei ramane o buna ocazie de demonstratie a energiei sportive, care birue toate greutatile.


preluare din Ilustratiunea Romana, 15 august 1934

1 iul. 2011

Scoala circulatiei

In fiecare zi bucurestenii au ocazia sa se minuneze de progresele realizate de orasul lor, in fiecare zi trecatorul de pe caldaramul bucurestean poate spune cu mandrie:
-Suntem un oras civilizat!
Un grup de oameni inimosi vegheaza la destinele acestui oras, il indreapta spre o sistematizare si o organizare, pe care nu o cunoscuse pana acum.
De pilda: circulatia!

Intr’o buna zi, bucurestenii au aflat ca nu stiu sa mearga pe strada. Cu indignare, cu mirare, cu resemnare au trebuit sa se supue unor reguli noi, sa invete marea arta a pietonului, cunoscuta de toti copiii din centrele occidentale.
Desigur ca la circulatia de alta data a carelor cu boi, a birjarilor si a velocipedelor, existau alte reguli decat la acele a miilor de automobile, tramvae si autobuze de astazi.
Un lucru pe care cetateanul Capitalei nu a vrut sa-l inteleaga, lucru ce l-a platit cu multe victime, strivite in marele angrenaj al circulatiei moderne.

Astazi, de voie, de nevoie, trebue sa stim sa circulam. Atat noi, modestii pietoni, cat si neamul favorizat al soferilor, incorsetat acum in reguli stranse, cari nu mai lasa sa ne ducem pasii dupa fantezia proprie, ci numai dupa cum ne dicteaza semnalele colorate, liniile albe de pe pavaj si fluerul d-lui agent.
Pentru a desavarsi educatia cetatenilor, domnul chestor Botez, care e dictatorul cu manusi al pasilor nostri, a infiintat la Palatul Prefecturei o “Scoala de circulatie”.
In primul rand elevii tuturor scolilor, apoi cetatenii de toate categoriile, soferii si agentii, capata aci “educatia strazii”.
E o sala mare, cu peretii acoperiti de picturi murale de un deosebit interes.

In primul rand se afla toate semnalele obisnuite ale circulatiei citadine: “Cotitura”, “sant”, “claxonare interzisa”, “scoala”, “orbi” etc. Apoi, in imagini dezvoltate cu amanuntime, se vad toate nevoile, nenorocirile si racilele circulatiei de la noi.
Iata de exemplu diverse tipuri de pietoni:
-fricosul, care se zapaceste intre masini si zapaceste si pe soferi,
-distratul, care trece strada, prin goana vehiculelor ca printr’un parter cu zarzavat
-preocupatul care se gandeste la cine stie ce chestiuni personale, neobservand manevrele masinilor, cari abia-abia izbutesc sa-l ocoleasca.

Sunt apoi doua mari panouri principale. Mai intai “circulatia nereglementata”. E strada bucuresteana, cum din nefericire se mai afla in multe locuri si astazi. Flirtul si discutia politica in mijlocul strazii, olteanul si negustorul ambulant care impiedica circulatia, pietonii cari trec strada dea curmezisul printre masini, cetateanul care sare din tramvai in mers, insfarsit toate scenele obisnuite ale unei circulatii … de odinioara.
Iata alaturi si circulatia reglementata, pe care se stradueste sa ne-o daruiasca acum “scoala de circulatie”.
Pasagii insemnate cu linii albe de pavaj arata trecerea pietonilor, coltul strazii e ingradit, ca nimeni sa nu treaca strada de-a curmezisul. Pietonii asteapta cu rabdare semnalul agentului pentru a traversa, pe locul ce le e destinat.

Si concluzia: Un imens panou arata pe cetateanul recalcitrant calcat de masina. Titlul acestei macabre picturi e foarte sugestiv: “E mai bine sa te lasi educat decat sa fii calcat!”.
Acesta e scopul acestei scoli: educatia cetateanului pentru a-l feri de accidente, pentru a-l invata sa se descurce in complicata masinarie, care e circulatia unui mare oras.
Pana ce nu stie sa mearga pe strada, pana ce nu invata sa respecte regulile circulatiei, locuitorul unui mare oras nu poate fi asezat in randul oamenilor civilizati.
In drumul spre progresul nostru civic, scoala de circulatie umple o lacuna ce a fost foarte dureros simtita. Insemnatatea acestei initiative nici nu mai trebuie subliniata. Victimile de fiecare zi ale strazii se datoresc in 99 de cazuri la suta lipsei de disciplina a victimei sau a conducatorului de vehicule.

preluare din Ilustratiunea Romana, 11 august 1937


citeste si:

6 iun. 2011

O cununie interbelica


La sfarsitul anului 1927, mamei - Alice Grunau - ii fusese prezentat un tanar ofiter, capitanul Ioan Dem. Dimancescu. Acesta era fost combatant in primul razboi mondial si in campaniile din Basarabia (1918) si Ungaria (1919), absolvent de educatie fizica al International YMCA College din Springfield - SUA (1926) si presedinte al Clubului Sportiv Peles Sinaia. Facea parte din echipa colonelului Emil Palangeanu cu care acesta pusese bazele IMEF-ul (Institutul Militar de Educatie Fizica) in anul 1921. Dupa ce impreuna cu fratele sau infiintase prima patrula de cercetasi din Romania (1913), acum era comandantul Cohortei I Galben din Bucuresti.

Alice Grunau, membra a A.C.F. (Asociatia Crestina a Femeilor, echivalentul local al YWCA), era fiica profesorului universitar Paul Adolf Grunau, pionier al silviculturii in tara noastra, nepotul colonelului Georg von Grunau, primul comandant (1831-1838) al Spitalului Ostirii, Spitalul Militar Central de mai tarziu.

Mama era prietena cu Principesa Ileana, care s-a oferit sa le fie nasa. Domnita ii va face onoarea sa-i boteze pe toti cei trei copii pe care ii va avea: subsemnatul - Radu Mihai (22 mai 1929), Sanda Teodora (1934) si Vlad (Popescu Grunau, din a doua casatorie) (1943).
Intrucat principesa era necasatorita la acea vreme, Radu Grunau, capitan de cavalerie in Escorta Regala (Regimentul 4 Calarasi), fratele miresei, acceptase sa fie nas.

Prietenia mamei cu Domnita se infiripase pornind de la activitatile ACF-ului. Pe tata, Domnita il stia de la Clubul Sportiv Peles Sinaia, membrii casei regale (cu precadere principesa Ileana si principele Nicolae) patronand activitatile de iarna ale clubului.

Cununia parintilor mei a avut loc la data de 26 februarie 1928.
Serviciul religios s-a desfasurat la capela din curtea Palatului Cotroceni, de unde sunt si imaginile de mai jos.

[foto 1: Mirii, urmati de nasi, se indreapta spre capela pentru oficierea slujbei religioase. Mirele poarta la sold sabia si intr-o mana palaria de VM, iar nasul are in mana stanga coiful metalic de cavalerist; ambii au tinuta de gala]

[foto 2: Mireasa, langa tatal sau, prof. univ. Paul Grunau, executand salutul "Servesc" al membrelor A.C.F.]

[foto 3: Mirii si nasii sunt inconjurati de prieteni si prietene, aceastea din urma fiind in majoritate membre A.C.F. Se poate remarca ca insasi Principesa Ileana (aflata in stanga miresei) purta uniforma si basca organizatiei, al carei simbol era triunghiul albastru]

[foto 4]

[foto 5: Principesa Ileana impreuna cu Nuti Turea (membra A.C.F.)]


Radu Mihai Dimancescu



Foto:
1, 2, 3 - colectia Grunau-Dimancescu
4 - Realitatea Ilustrata, nr.9, 18 martie 1928, prin amabilitatea istoricului Nicolae Pepene
5 - prin amabilitatea domnului Mario Simulescu

10 mai 2011

10 Mai - Ziua Regelui


Data de 10 Mai marcheaza juramantul principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen catre tara in anul 1866, ceremonia de incoronare a acestuia ca regele Carol I in anul 1881, dar si declaratia de independenta a Romaniei fata de Imperiul Otoman (1877).

Pana la abdicarea fortata a Regelui Mihai din 1947, ziua de 10 Mai - Ziua Regelui a fost sarbatoarea noastra nationala.



[Marele Voevod Mihai, in fruntea unei coloane de elevi ai liceului militar "Manastirea Dealului"]

[Defilarea cercetasilor]

[Defilarea corpului ofiteresc]













[stanga: A.S.R. Principele Nicolae defiland in fata Suveranului]
[dreapta: M.S. Regele si M.S. Regina, dupa ce au trecut trupele in revista se duc la locul unde vor primi defilarea]













[stanga: Membrii guvernului primind defilarea]
[dreapta: M.S. Regele intretinandu-se cu d. Tatarascu, seful guvernului]

[Aspect general al defilarii]



Imnul Regal al Romaniei - "Traiasca Regele"