Gara de Nord se transforma

Calatoria nu te face numai calator cu drumul. Iar trenul nu este o cetate, din ferestrele careia poti privi imprejurimile. A calatori inseamna a avea senzatia si sentimentul vietii care curge in nmod inconstient, de la sine, cu viteza. O vorba mare a spus in aceasta privinta filozoful Emerson: “Calatoria este paradisul prostului”. Si trebue sa credem in aceasta cugetare, fiindca nimic nu este mai automat si mai regulat ca o calatorie, nimic nu te face mai paralel cu viata, adica cu elementul pe langa care intelegi sa treci, decat aceasta cursivitate pe care o descrie trenul, de la o halta la o gara, dela un sat la oras. Cu execeptia omului care calatoreste cu cunostiinta inexistentei sale fata de viata pe care o are in fata, calatorul obisnuit nu asteapta decat capatul calatoriei: locul spre care dorinta sa, curiozitatea si inetresul sau se indreapta. De aceea, gara este singurul element valabil si autentic, intr’o calatorie. Din gara pleci, in gara ajungi. Parcursul realizat este numai o iluzie, o sugestie. In tren n’ai facut altceva decat sa te pregatesti, cu toate simturile si cu mintea, pentru cunoasterea “limii noi”, unde trebue sa ai senzatia ca intalnesti altceva, necunoscut si senzational. In tren astepti gara, pentruca la plecare, dupa vorba poetului, ai murit putin. In gara urmeaza sa te completezi, sa-ti satisfaci asa zisul “sentiment al calatoriei”. Si pentru asta, gara trebue sa ti se prezinte, ca un monument, in reteaua caruia, uimit si inghesuit, surprins la fiece pas de viata si noutate, te pregatesti sufleteste, pentru intrarea in adevaratul edificiu, in adevarata viata a orasului.


Ne-am dat jos din tramvaiul aglomerat, pentru a cauta sa aflam cu ochii si simturile noastre, noua forma pe care o ia gara de Nord. Din primul moment, haina ei cenusie-roza, cel putin pe aripa stanga (aripa care va fi in curand principala), ne-a surprins prin culoarea ei decenta si discreta si prin maretia ei. Coloane simple si masive, suportand un admirabil frontispiciu, care poarta o frumoasa, stilizata stema a tarii, frapeaza de la distanta. Un contrast violent se creaza intre ce e nou si ce e vechi. Pe partea garii din Bd. Dinicu Golescu, frumusetea si arhitectonica nouei cladiri, langa acoperisul si stalpii de lemn care feresc vechea iesire, provoaca adevarata uimire. De, prea s’a indraznit; s-a facut aproape abuz de grandoare si constructie.

La statia de tramvai, cativa cetateni comenteaza, studiind noua constructie:
-Cui i-a trecut oare prin minte sa faca asa ceva din gara?
-Ei, si nu dai dumneata voie tarii sa se civilizeze? Uite, e apropae un fenomen. Bucurestii trec din Balcani spre Occident. Acum, se poate spune, ca avem si noi o gara. Cine vine, aproape nu o sa mai plece…
Privita de pe campul care s’a deschis in fata ei, regeasca iesire, asa cum a fost ea conceputa, pare un palat, sau intrarea falnica a unui muzeu impozant. O multime de lucratori mai muncesc inca la pavaj si la trepte, trepte pe care pasii calatorilor sositi in Capitala, vor calca desigur cu placere. Se construeste si se pavazeaza cu o piatra speciala, un fel de granit, a carui soliditate n’are moarte.
Dela peroane, s’au amenajat alte doua iesiri laterale, ornate cu niste porti artistic compuse. Iar peronul propriu zis a fost intins pana la viitoarea iesire principala. Schelarii mai stau inca inaltate, ca niste sfori imense, pe care se urca muncitorii, ca sa lucreze la acoperis. O retea complicata, dar bine inchegata, se afla dedesuptul acestor acoperisuri ale peroanelor.

Cuminti si paralele, liniile de sosire au curatenuia unor razoare. Iar peroanele, asa cum stau ele in linistea si in dimineata acestei zile de toamna tarzii, au o monotonie grozav de imbietoare la sentimentalism. Fiindca nu trebuie sa soseasca la ora aceasta nici un tren si fiindca nici unul nu trebue sa plece, gara, pustie, are o simplitate academica; trista, inumana. Cativa hamali se plimba tacuti, ca niste directori de scena, pe scandurile podiumului, lipsite de actori. Numai in noua constructie, unde se afla biurourile sefului si subsefului de gara, lumea forfoteste.

Vrem sa aflam ce s’a mai construit in noua aripa a garii si ne adresam unui functionar superior.
-In afara de ce se vede, adica afara de trei iesiri noui, dintre care una este cea regala, s’a mai facut loc pentru birourile administratiei C.F.R. In noul local se mai afla o sumedenie de birouri.
Asa ca nu profita numai exteriorul, ci insasi aparatul conducator si administrativ.
-Dar vechea cladire va continua sa ramana multa vreme in picioare?
-Incetul cu incetul, - totul se va inoi, nu numai pe dinafara, ci si pe dinauntru. Se doreste ca gara de Nord a Bucurestiului sa fie o gara moderna.
Daca am sta sa gandim numai la gara orasului Milano, care este un oras intreg si o capodopera de arhitectura si estetica, desigur ca noi n’am fi decat foarte modesti, atunci cand am dori schimbarea cat mai radicala a garii noastre.
Iata ca zgomotul surd, prelungit, de pe sine, indica apropierea unui tren. Hamalii se reped din toate partile. Cateva persoane, dinainte venite, vadesc asteptarea. Si monstrul nu intarzie sa-si faca aparitia; apoi; garafind dupa obicei, se opreste greoi, contrazis parca in rasuflarea lui suieratoare, de aer, de spatiu, sau poate, chiar gara insasi. Lumea se da jos, fara graba. Nu e chiar asa de multa. Pe langa noi trec oameni batrani, femei tinere, copii si soldati, tarani si ofiteri. Cu totii se indreapta spre iesire. Numai o singura fraza am auzit insa, referitoare la gara:
-Dar stii, draga, mi se pare ca aici s’a schimbat ceva!
Asta era inca pe peron. Afara desigur, femeia care nu a vazut orasul-capitala de mai mult timp, va exclama:
-Ei, dar s’au schimbat chiar multe.

P.Bld.




Ilustratiunea Romana, noiembrie 1933

Universitatea si strabunicul hotilor moderni

Cateva repere din istoria Universitatii sunt completate de nostalgia dupa “atmosfera de inaltare sufleteasca” care domina viata universitara la sfarsitul secolului XIX. Iar episodul cu celebrul hot Pantazescu, desi prins dupa episodul spargerii de la Universitate, se constituie in sursa de inspiratie pentru eroii filmelor politiste/action contemporane (mission impossible like).

Bucurestii, odata si acum
Universitatea

Un imobil care a ramas in mintea batranilor si care atrage atentia tinerilor (din anul 1933 - n. red.), este Universitatea.

Vechiul imobil, asezat in fata pietei cu acelasi nume, in care se gaseste statuia lui Mihai Viteazul, a fost in epoca de acum 70 de ani (1863 – n. red.) o podoaba arhitectonica. Construita dupa planurile profesorului si arhitectului roman Al. Orascu, mai tarziu rector al inaltului asezamant, a devenit cu timpul cu totul neincapatoare pentru numarul mare de studenti ce o frecventa. Aceasta imprejurare a determinat ridicarea noilor constructii ce o inconjoara. Trecatorul poate observa cu usurinta procesul prefacerii: frumosul fronton cu sveltele si armonioasele pilastre concepute de Orascu a ramas aproape strivit de masivitatea aripilor care o strajuesc.

Asa cum este, Universitatea se bucura de o cladire monumentala strans legata de amintirile atator profesori care au ilustrat pe timpuri aceasta inalta institutie.
Pentru studentimea sarguitoare de astazi este de un deosebit interes sa cerceteze cum se faceau cursurile pe vremuri, in ce atmosfera de inaltare sufleteasca se pregateau viitorii intelectuali si ce suflu spiritual inalt domina toata viata universitara.

Este drept, erau alte vremuri si, poate, alti profesori, de talia raposatilor Alexe Marin, primul profesor de chimie, Bacaloglu, dr. Branza, Vitzu, Titu Maiorescu si atatia altii.
Pe vremuri, in aripa stanga dinspre strada Academiei, era instalat “cabinetul” de botanica al profesorului dr. Branza.
Intr’o zi un incendiu distruse colectiunile de botanica si herbariul strans cu atata truda de savantul profesor.
A doua zi bucurestenii l-au putut vedea in fata edificiului incendiat, plangand asa cum nu-l vazuse nimeni vreodata. Plangea stradania si munca unui om, nimicite intr’o clipa.

O alta amintire legata de trecutul acestui imobil este marele si ingeniosul furt al Clostei cu pui.
Cam pe la 1875 in Bucuresti isi facea aparitia si capata o mare faima, Pantazescu, un hot care incepuse a pune pe ganduri politia Capitalei prin desele si indraznetele furturi ce le facea. El scapa intotdeauna de urmariri si ca sa-si bata joc de politie facu sa circule svonul ca va fura “closca cu pui”.
La Universitate, in aripa stanga din mijloc, la parter, era instalat muzeul de antichitati. In mijlocul unui salon, intr’o vitrina inchisa cu geamuri se afla “tezaurul dela Pietroasa”, numit in popor “closca cu pui”. Muzeul era pazit ziua si noaptea de soldati. Intr’o noapte Pantazescu se urca prin acoperis in etajul deasupra salii unde era expus tezaurul. Cu sculele aduse, face o gaura in plafon, iar prin aceasta deschizatura se scoboara cu o franghie pe care o fixeaza in dusumeaua de sus. Odata scoborat, sparge geamul de la vitrina, scoate tezaurul si dispare pe unde venise.
In acest timp santinelele erau pe Sali si faceau “paza reglementara”.
A doua zi a fost o stupefactie generala cand s-a aflat ca Pantazescu s-a putut “tine de cuvant”, dand lovitura anuntata sub nasul sentinelelor.

Dr. N. I. Angelescu




Ilustratiunea Romana, decembrie 1933

Parcul Domeniilor

In anul 1916 o suprafata de 7 ha situata in extravilanul orasului, parte din Mosia Herastrau, a fost parcelata pe baza unui plan intocmit de inginerul Grigore Popescu. Primele loturi incepeau sa fie vandute imediat dupa primul razboi mondial, exclusiv catre functionarii Ministerului Domeniilor. De aici si numele viitorului cartier: Parcul Domeniilor.

Pe planul original pe care il am din familie, loturile si strazile (fara denumiri la acel moment) sunt trasate intre urmatoarele limite:

la nord: Terenul Scoalei de Agricultura, actuala Universitate de Stiinte Agronomice
la est: Bulevardul Nou, actualul Bulevard Marasti
la sud: Terenul Crucii Rosii, actualul Spital Elias si Terenul Companiei Sanitare, actuala Agentie a Medicamentelor (fosta Centrofarm)
la vest: Soseaua Filantropia, actualul Bulevard Mihalache (fost 1 Mai)

Strazile au fost denumite ulterior dupa nume de aviatori romani celebri: Mircea Zorileanu, Petre Cretu, Ioan Muntenescu, Stefan Sanatescu, Gheorghe Stalpeanu si Nicolae Drossu. Exceptia s-a numit Constantin Sandu Aldea (inginer agronom si profesor la Scoala de Agricultura “Herastrau”), ultima dintre strazi fiind “taiata” din terenul Scolii de Agricultura si avand efectuate intersectiile mediane prin strapungerea loturilor marcate initial ca “rezervat” pe strada aviator Mircea Zorileanu. Intre timp strada aviator Ioan Muntenescu devine ulterior Alexandru Constantinescu (politician si ministru).

Fata de planul initial s-a mai executat o strapungere la capatul dinspre Soseaua Filantropia al strazii Alexandru Constantinescu.

View Larger Map

La intersectia strazilor aviator Muntenescu si aviator Nicolae Drossu figurau pe planul initial: Biserica, Scoala, Cooperativa si Hala. Nu s-au mai construit insa.

In anul 1935 s-a hotarat constructia bisericii Casin (piatra de temelie s-a pus in anul 1937), situata pe un alt amplasament, la intersectia fostului Bulevard Nou, devenit Marasti dupa primul razboi mondial, cu strada Alexandru Constantinescu. Terenul a fost atribuit de Primarie, iar lucrarile, intrerupte de razboi, au continuat intre anii 1946-1959. Imbinare intre stilurile brancovenesc si bizantin, conceptul estetic a fost realizat de catre arh. D. Ionescu-Berechet (a proiectat printre altele si Mausoleul de la Mateias/Campulung Muscel).

Biserica Casin se va invecina cu Leaganul Sfanta Ecaterina, construit inca de la 1900, asezamant patronat de regina Elisabeta. In anul 1901 in curtea interioara s-a construit capela Sfanta Ecaterina (arh. I.D. Berindei).

Vilele din Parcul Domeniilor au fost construite in stiluri arhitecturale diferite: neoromanesc, art deco, modernist sau cubist/bauhaus.

Bunica mea, Alice Grunau, casatorita in 1929 cu capitanul de vanatori de munte Ioan Dimancescu, a primit ca dota de la tatal sau, profesorul universitar de silvicultura Paul Adolf Grunau, un teren situat in Parcul Domeniilor (parcela 57). La 18 iulie 1933, “se autoriza la proprietatea nr.50 din strada Aviator Sanatescu constructia un corp de cladire cu pivnita, parter si etaj conform planurilor intocmite de arh. Horia Creanga”. La 16 septembrie 1933 s-a semnat contractul de angajament intre bunicii mei si Antrepriza Inginer I.D. Pantoleon, imobilul fiind predat un an mai tarziu, in toamna lui 1934.

foto (1937): tatal meu, Radu Mihai Dimancescu, in spatele casei, “calare" pe o sculptura de Cornel Medrea

Prezentul arhitectural nu se desfasoara sub cele mai bune auspicii. In goana dupa profit, tot mai multi dezvoltatori distrug specificul acestui cartier reprezentativ al capitalei prin demolari abuzive ale unor cladiri de patrimoniu protejate si prin constructii care nu respecta/forteaza prevederile legale (regim de inaltime, retrageri fata de strada si vecinatati, procent de ocupare a terenului etc.).
Citeste si Bucurestiul neiubit si Demolare ilegala in Domenii.

Alin Dimancescu

citeste si:

• Parcul Domeniilor in anii '30