De Anul Nou


1933 este anul in care Romania iesea din Marea Criza.
Poate ca similitudinile '33-prezent la nivel de tablou socio-politic vor merge pana la cele legate de revenirea economica.
La multi ani!
A.D.

De Anul Nou
Garbovit de necazuri, anu’ care s’a dus a suferit ofensa unui adevarat ministru trimis la plimbare. Oamenii l-au huiduit fara sa stie bine daca noul an va fi mai breaz. L-au huiduit asa ca pe un adversar la o intrunire publica de suburbie. Asa e datina. Si chiar daca n’ar fi – oamenii au avut motive puternice sa-l trateze astfel: a fost un an de saracie generala, de sperante amagite, de framantari sterile. Un an cum nu mai doreste nimeni.
*
Ce ne aduce noul an? Ce ne-a adus intotdeauna: un car cu sperante!
Ce ne-am face, daca in noaptea de revelion, noul an nu ne-ar aduce fiecaruia cate o cutie mai mult sau mai putin ispititoare: cutia Pandorei! Si cei mai pesimisti nadajduiesc in noaptea de revelion “un an nou mai bun si mai norocos”.
Fiecare isi doreste ce i se pare mai scump:
Domnul Dobrescu, primarul Capitalei, un alt Snagov pe care sa construiasca… o primarie plutitoare;
Postul nostru de radiodifuziune, un numar mai mare de abonati si daca s’ar putea… surzi…
Un contribuabil - o lege sau un ministru de finante care sa-i mai dea ceva;
Nicolaescu, asasinul din strada Militari, un alt judecator de instructie care sa-i ceara in loc de declaratii… scuze;
Un titanosaur, “mentinut” sub toate guvernele: o mica “rectificare” de amputamente, (o bagatela): cateva noui consilii, diurne, jetoane, indemnizatii de transport etc.)
Un perceptor deochiat - o noua lege care sa-i permita… sa-si termine casele.
Un minesteriabil din opozitie - o noua “incurcatura de mate” care sa trimita guvernul la plimbare.
Kludsky - un elefant mai norocos sau un alt primar al Capitalei cu care sa poata face… gradina zoologica…
Deputatii isi doresc intrarea gratuita la “galele de box”, iar boxeurii acelas tratament - pe baza de reciprocitate… in incinta Camerei…
Criza - o alta planeta intrucat in aceasta a epuizat orice posibilitate de sleire.
Opera romana - macar un singur spectator pentru ca actorii pe scena sa nu mai tremure de frica stiindu-se… singuri in sala.
Un falsificator de bani - o mai simtitoare sporire a impozitelor pe care sa le poata plati… “la zi”.
*
Prima zi a anului incepe cu patronul sfantului Vasile; adica… cu veselie. Simpaticul sfant s’a asezat in capul calendarului ca sa faca curaj oamenilor cari in orice caz, de griji si nevoi, vor avea tot anul capul calendar. E sfantul care se straduieste ca oamaneii sa aiba cat mai putine griji si belele. Chiar guvernul a fost scutit de cea mai chinuitoare grija: bugetul. L-a dat pe mana sfantului Gheorghe, care precum se stie are alta specialitate: mutatul.
Bine ca nu l-a dat pe mana sfantului Asteapta - singurul sfant cu “cruce in calendar” care este peste masura de indurator: fagaduieste tot ce nu poate, adica cam ceeace face politicianul nostru, inainte de alegeri…
Oricum, sfantul Vasile ramane bunul si blandul sfant ale veseliei “primei zile” pe care tot omul tine s’o inceapa dupa datina, cu mancarica si bauturica din belsug ca sa-i mearga tot anul din plin. In schimb oamenii au renuntat la “urarea de anul nou” cu semanatorul… Inainte vreme se intrebuinta boabe de orez. La ordinea zilei fiind contingentarea marfurilor de import, - oamenii au renuntat la orez sa nu li se mai spuna ca avem atata belsug de orez, incat… il aruncam pe strada.












An nou, an al sperantelor neimplinite - fii binevenit! Tu esti iluzia de o zi cu care traim tot restul anului… Tu descretesti fruntile si voiosia ta lumineaza bordeiul saracului si palatul bogatului.
An nou - an al sperantelor noastre neimplinite. Fa ca urarile cu care te-a intampinat o lume intreaga sa se realizeze pentru linistea, multumirea si bucuria noastra a tuturor!

T. (teodoru)

Ilustratiunea Romana
ianuarie 1933

Cuvinte de Sarbatori


Vin sarbatorile – prilej de bucurie, de inaltare, de reculegere.
Bucuria copiilor in asteptarea blandului Mos Craciun; inaltarea sufleteasca a adevaratilor crestini care tin nestinsa flacara credintei stramosesti; reculegerea celor osteniti in lupta apriga a vietii…
Se lumineaza bordeiul saracului, se lumineaza palatul bogatului si pretutindeni unde bate o inima de crestin, ziua Nasterii invioreaza si inveseleste sufletele.
Asa sunt sarbatorile mari pe care le-am apucat din batrani: un balsam, o mangaiere, o bucurie, impletite intr-un manunchi de nadejdi pentru o zi mai buna, mai fericita.
Trec ani dupa ani si farmecul lor, etern ca Dumnezeirea, se perpetueaza in timp si spatiu, sub puterea binevoitoare a credintei.
De aceea, ieri ca si astazi, astazi ca si maine, “Nasterea Domnului” pe care o sarbatorim de mii de ani, este vecinic noua.

Undeva, in Betleemul datinelor noastre dragi si scumpe, colindatorii vestesc in svon de sarbatoare “Nasterea Sfanta”.
Iata-i, micuti si goi, sub ferestrele noastre, prinzand cu glas de argint firul povestei fermecate, care an de an se repeta, ca un ecou fara de sfarsit…
O stea, un staul, un Prunc care a venit pe lume ca sa ne mantue de pacate… Feciorul dulgherului din Nazaret…
Ma revad si eu in anii copilariei, colindator pregatindu-mi cu infrigurare si cu luni inainte, steaua si cantecele…
Ceasurile acelea de bucurii nesfarsite, cand impodobeam, mandru si fericit, steaua de lemn, pe care mi-o daruia in fiecare an, tata… Emotia primelor hartii colorate pe care le lipeam cu grija, a primilor ingeri de carton pe care ii asezam cu evlavie si cu pricepere. Apoi clipa hotaratoare cand aprindeam, in prima seara, steaua care, in mintea mea de copil, stralucea mai frumos si mai puternic de cat steaua de la Betleem… Dar bucuria bietei mame, astazi raposata intru Domnul, care ma imbraca in douazeci de cojoace ca sa nu-i degere “odorul”? Cum ingrijea ea de tovarasii mei de drum, carora le incarca buzunarele cu dulciuri si bunatati, dupa primul colind pe care-l cantam in tinda casei parintesti!
Colindele noastre…
Cu mult mai tarziu, Ionita Dascalul mi-a talmacit intelesul adanc si frumusetea fara asemanare a acestei datini, pe care o gustam ani dearandul, din plin…
Parca-l aud: Intelegi, fatul meu, pentru ce colindele noastre sunt o comoara a Neamului, colinde pe care trebuie sa le iubim si sa le pastram neintinate, asa cuml e-am primit de la strabuni.
Colindele noastre…
*
Canta colindatorii… Canta cu ingerescul lor glas de argint, cantece din batrani…
Sa-i primim cu dragoste si cu voe buna. Ei sunt vestitorii crestinestilor bucurii ale Nasterii Mantuitorului, care ne veselesc si ne inalta acolo unde nici o putere pamanteasca nu ne poate ridica…
Cu aceste ganduri uram cetitorilor nostri “sarbatori fericite”!

teodoru


Ilustratiunea Romana
decembrie 1933

Cartierul C.F.R.


Copilaria mea in Parcul Domeniilor, in apropierea cartierului C.F.R., a insemnat si dupa-amieze de joaca in parcul Ciresarii sau bucuria de a prinde un bilet la unul din derby-urile de rugby Steaua-Dinamo desfasurate pe stadionul Parcul Copilului in anii '70-'80.
La scoala ni se preda despre Vasile Roaita si grevele muncitoresti de la atelierele CFR din '33.


View Larger Map

Mai tarziu am invatat sa conduc pe o masina de scoala care se simtea in largul ei pe largile "bulevarde" aproape necirculate.



Istoria locului, mai jos, intr-o cronica care arunca o alta lumina asupra anilor in care tovarasii "importau" greve si miscari sociale.

Mai inainte, o harta a cartierului din anul 1926.
A.D.


Cartierul C.F.R. - aspecte bucurestene

Altadata staruia aci aspectul locului ars, fatal in apropierea marilor metropole, o bucata de pamant fara de farmecul porumbistilor si in acelasi timp lipsita de zgomotul unei mahalale cel putin. Orasul isi da intalnire cu ruralitatea intr’un loc pe a carui suprafata incerta zaceau intr’un peisaj strivit feraria veche, zgura si gunoaiele.
Curand industria, prin numeroase asezaminte la care se adaoga cladirile “Regiei” si impunatoarele constructii din partea locului ale Cailor Ferate, Au dat un iures hotaritor. Epuratia necesara a cuprins toata toata partea din stanga Caii Grivitei, mai sus de podul pe care comunica cu bulevardul Basarab. Lucrul a mai ramas de dorit inspre Cimitirul Sf. Vineri si pe insasi Calea Grivitei.

Si acum poti sa patrunzi intr’unul din noile cartiere, - am voit sa insemnam aci cateva randuri pentru cartierul C.F.R., - mai ales pe timpul asta cu zapada, cum ai intra intr’un targusor german de proverbiabila ordine. Mahalalele mai in varsta din apropiere au dreptul la toata invidia.
Sectionat geometric de liniile de cale ferata si fixat intre bariere, cartierul C.F.R. isi intinde paralele cateva bulevarde a caror ratiune de existenta este singura frumusetea lor. Nu servesc niciunei circulatii intense, nu canalizeaza nici un tumult de zgomote. Foarte rar poti sa vezi cativa trecatori, cotiga gunoierului, sau caruta brutarului.

O estetica specifica, cea a economiei: sobrietatea. Sub zapada, toate par sterilizate parca. Casele nu le-ai putea distinge unele de altele, decat dupa numarul de la poarta. Prezinta toate acelasi aspect, dela linia simpla a arhitecturei, numarul ferestrelor, albul aceleasi varuieli pana la constructia identica a gardului din fata. In interior acelasi numar de incaperi, acelasi confort. Identitatea unor cristale ivite din zeama murdara, prin vraja chimiei.
In aceleasi forme este prinsa si scoala primara a cartierului. Locuitorii care s-au inteles si invins nevoile nu au intarziat sa inalte o scoala si un cinematograf. Exista si pentru preumblari, desi acestea par cu totul exceptionale pe aci, un parc frumos de o intindere apreciabila. O piata a fost injghebata la capatul unuia din bulevardele de cari aminteam, astfel ca nimeni sa nu simta prea mult nevoia orasului si a sinei de tramvai, ce se sfarseste in apropiere. Le mai lipseste o biserica si scindarea de oras va fi cu totul reala.
Fara indoiala, curatenia si cumintenia aceasta surprind, mai ales cand te gandesti ca este vorba de una din periferiile Capitalei noastre. Am vizitat una din aceste “locuinte eftine”. Este surprinzator ceea ce s’a facut, s’a putut face mai precis, pentru cele cateva sute de familii ale meseriasilor si slujbasilor cailor ferate, adapostiti aci. Nu exista un ungher care sa nu fie destinat unei intrebuintari si in acelas timp omul are toata libertatea miscarilor sale. O organizatie care iti aduce aminte de cea a uneia din putinele cazarmi model pe care le avem: cinci minute, pentruca omul sa fie imbracat , echipat si adunat la locul alarmei.
Pentru ca aci salaslueste cea mai puternica dintre alarme: a muncii.
Masa si odihna sunt cronometrate, ocupatile si obiceiurile uniformizate. Oamenii sunt piese de schimb intr’un angrenaj, care isi continua miscarea si in timpul noptei.
De aci izvoraste un aspect care da locului o savoare nebanuita: copiii. Ei sunt singurii cari dispun de spatiul zilelor, singurii pietoni ai acestor bulevarde, adevarati stapani ai cartierului C.F.R. Este de-ajuns sa patrunzi, figura straina si mai ales insotit de un fotograf, pentruca o ceata galagioasa sa te inconjoare, sa te asedieze cu intrebari, sa te copleseasca. Te considera, oricine ai fi, ca pe unul de al lor, cu familiaritate, fara o legitima curiozitate cel putin. Cand ne afla ca am venit dinadins sa le vizitam cartierul, cu bucurie si mandrie nestapanita ne iau de mana, sa ne arate colturile mai noi, parcul si tot ceace socotesc ca ne va cuceri admiratia.

Timpul generos le-a pus inca un rand de purpura in obraji. Sunt imbracati cu totii modest, dar ingrijit. Ies dela scoala in cete pline de neastampar. Si-au oranduit ghiozdanele pe trotuar si bataia cu zapada s’a incins. Unul, mai sfios la inceput, nu-si mai baga in seama carjele cu cari isi duce piciorul frant, si asa sarind intr’un singur picior, pare mai inimos ca toti ceilalti. Altul, care cara intr’o saniuta doua caldari, uita de recomandarile de acasa si se amesteca in invalmaseala generala. Piata, mai rotunda si mai alba de zapada proaspata, devine neincapatoare pentru altii, cari au prins de veste si se grabesc sa vina. Nici o batrana care sa-i dojeneasca, nici un trecator care sa se indigneze de bulgarii svarliti in nestire, niciun gardist de strada care sa-i alunge… Lumea aceasta mica si voioasa, isi ia revansa si pentru catusele atelierelor ce le cuprind astazi parintii si maine ii vor strivi pe ei.
Trec din nou peste traseuri de cale ferata si peste bariere de fer, cari imi par acum cu mult mai semnificative ca la venire. Sanatatea si bucuria de dincolo isi iau ramas bun la primul capat de tramvai pe care il intalnesc. Iar in vagon, aburul orasului pare aducator de lesin si cosmar…
F.C.




Ilustratiunea Romana, decembrie 1933


citeste si:

Gara de Nord se transforma


Calatoria nu te face numai calator cu drumul. Iar trenul nu este o cetate, din ferestrele careia poti privi imprejurimile. A calatori inseamna a avea senzatia si sentimentul vietii care curge in nmod inconstient, de la sine, cu viteza. O vorba mare a spus in aceasta privinta filozoful Emerson: “Calatoria este paradisul prostului”. Si trebue sa credem in aceasta cugetare, fiindca nimic nu este mai automat si mai regulat ca o calatorie, nimic nu te face mai paralel cu viata, adica cu elementul pe langa care intelegi sa treci, decat aceasta cursivitate pe care o descrie trenul, de la o halta la o gara, dela un sat la oras. Cu execeptia omului care calatoreste cu cunostiinta inexistentei sale fata de viata pe care o are in fata, calatorul obisnuit nu asteapta decat capatul calatoriei: locul spre care dorinta sa, curiozitatea si inetresul sau se indreapta. Deaceea, gara este singurul element valabil si autentic, intr’o calatorie. Din gara pleci, in gara ajungi. Parcursul realizat este numai o iluzie, o sugestie. In tren n’ai facut altceva decat sa te pregatesti, cu toate simturile si cu mintea, pentru cunoasterea “limii noi”, unde trebue sa ai senzatia ca intalnesti altceva, necunoscut si senzational. In tren astepti gara, pentruca la plecare, dupa vorba poetului, ai murit putin. In gara urmeaza sa te completezi, sa-ti satisfaci asa zisul “sentiment al calatoriei”. Si pentru asta, gara trebue sa ti se prezinte, ca un monument, in reteaua caruia, uimit si inghesuit, surprins la fiece pas de viata si noutate, te pregatesti sufleteste, pentru intrarea in adevaratul edificiu, in adevarata viata a orasului.

Ne-am dat jos din tramvaiul aglomerat, pentru a cauta sa aflam cu ochii si simturile noastre, noua forma pe care o ia gara de Nord. Din primul moment, haina ei cenusie-roza, cel putin pe aripa stanga (aripa care va fi in curand principala), ne-a surprins prin culoarea ei decenta si discreta si prin maretia ei. Coloane simple si masive, suportand un admirabil frontispiciu, care poarta o frumoasa, stilizata stema a tarii, frapeaza de la distanta. Un contrast violent se creaza intre ce e nou si ce e vechi. Pe partea garii din Bd. Dinicu Golescu, frumusetea si arhitectonica nouei cladiri, langa acoperisul si stalpii de lemn care feresc vechea iesire, provoaca adevarata uimire. De, prea s’a indraznit; s-a facut aproape abuz de grandoare si constructie.
La statia de tramvai, cativa cetateni comenteaza, studiind noua constructie:
-Cui I-a trecut oare prin minte sa faca asa ceva din gara?
-Ei, si nu dai dumneata voie tarii sa se civilizeze? Uite, e apropae un fenomen. Bucurestii trec din Balcani spre Occident. Acum, se poate spune, ca avem si noi o gara. Cine vine, aproape nu o sa mai plece…
Privita de pe campul care s’a deschis in fata ei, regeasca iesire, asa cum a fost ea conceputa, pare un palat, sau intrarea falnica a unui muzeu impozant. O multime de lucratori mai muncesc inca la pavaj si la trepte, trepte pe care pasii calatorilor sositi in Capitala, vor calca desigur cu placere. Se construeste si se pavazeaza cu o piatra speciala, un fel de granit, a carui soliditate n’are moarte.
Dela peroane, s’au amenajat alte doua iesiri laterale, ornate cu niste porti artistic compuse. Iar peronul propriu zis a fost intins pana la viitoarea iesire principala. Schelarii mai stau inca inaltate, ca niste sfori imense, pe care se urca muncitorii, ca sa lucreze la acoperis. O retea complicata, dar bine inchegata, se afla dedesuptul acestor acoperisuri ale peroanelor.












Cuminti si paralele, liniile de sosire au curatenuia unor razoare. Iar peroanele, asa cum stau ele in linistea si in dimineata acestei zile de toamna tarzii, au o monotonie grozav de imbietoare la sentimentalism. Fiindca nu trebuie sa soseasca la ora aceasta nici un tren si fiindca nici unul nu trebue sa plece, gara, pustie, are o simplitate academica; trista, inumana. Cativa hamali se plimba tacuti, ca niste directori de scena, pe scandurile podiumului, lipsite de actori. Numai in noua constructie, unde se afla biurourile sefului si subsefului de gara, lumea forfoteste.
Vrem sa aflam ce s’a mai construit in noua aripa a garii si ne adresam unui functionar superior.
-In afara de ce se vede, adica afara de trei iesiri noui, dintre care una este cea regala, s’a mai facut loc pentru birourile administratiei C.F.R. In noul local se mai afla o sumedenie de birouri.
Asa ca nu profita numai exteriorul, ci insasi aparatul conducator si administrativ.
-Dar vechea cladire va continua sa ramana multa vreme in picioare?
-Incetul cu incetul, - totul se va inoi, nu numai pe dinafara, ci si pe dinauntru. Se doreste ca gara de Nord a Bucurestiului sa fie o gara moderna.
Daca am sta sa gandim numai la gara orasului Milano, care este un oras intreg si o capodopera de arhitectura si estetica, desigur ca noi n’am fi decat foarte modesti, atunci cand am dori schimbarea cat mai radicala a garii noastre.
Iata ca zgomotul surd, prelungit, de pe sine, indica apropierea unui tren. Hamalii se reped din toate partile. Cateva persoane, dinainte venite, vadesc asteptarea. Si monstrul nu intarzie sa-si faca aparitia; apoi; garafind dupa obicei, se opreste greoi, contrazis parca in rasuflarea lui suieratoare, de aer, de spatiu, sau poate, chiar gara insasi. Lumea se da jos, fara graba. Nu e chiar asa de multa. Pe langa noi trec oameni batrani, femei tinere, copii si soldati, tarani si ofiteri. Cu totii se indreapta spre iesire. Numai o singura fraza am auzit insa, referitoare la gara:
-Dar stii, draga, mi se pare ca aici s’a schimbat ceva!
Asta era inca pe peron. Afara desigur, femeia care nu a vazut orasul-capitala de mai mult timp, va exclama:
-Ei, dar s’au schimbat chiar multe.

P.Bld.




Ilustratiunea Romana, noiembrie 1933


Universitatea si strabunicul hotilor moderni


Cateva repere din istoria Universitatii sunt completate de nostalgia dupa “atmosfera de inaltare sufleteasca” care domina viata universitara la sfarsitul secolului XIX. Iar episodul cu celebrul hot Pantazescu, desi prins dupa episodul spargerii de la Universitate, se constituie in sursa de inspiratie pentru eroii filmelor politiste/action contemporane (mission impossible like).


Bucurestii, odata si acum
Universitatea

Un imobil care a ramas in mintea batranilor si care atrage atentia tinerilor (din anul 1933 - n. red.), este Universitatea.

Vechiul imobil, asezat in fata pietei cu acelasi nume, in care se gaseste statuia lui Mihai Viteazul, a fost in epoca de acum 70 de ani (1863 – n. red.) o podoaba arhitectonica. Construita dupa planurile profesorului si arhitectului roman Al. Orascu, mai tarziu rector al inaltului asezamant, a devenit cu timpul cu totul neincapatoare pentru numarul mare de studenti ce o frecventa. Aceasta imprejurare a determinat ridicarea noilor constructii ce o inconjoara. Trecatorul poate observa cu usurinta procesul prefacerii: frumosul fronton cu sveltele si armonioasele pilastre concepute de Orascu a ramas aproape strivit de masivitatea aripilor care o strajuesc.

Asa cum este, Universitatea se bucura de o cladire monumentala strans legata de amintirile atator profesori care au ilustrat pe timpuri aceasta inalta institutie.
Pentru studentimea sarguitoare de astazi este de un deosebit interes sa cerceteze cum se faceau cursurile pe vremuri, in ce atmosfera de inaltare sufleteasca se pregateau viitorii intelectuali si ce suflu spiritual inalt domina toata viata universitara.
Este drept, erau alte vremuri si, poate, alti profesori, de talia raposatilor Alexe Marin, primul profesor de chimie, Bacaloglu, dr. Branza, Vitzu, Titu Maiorescu si atatia altii.
Pe vremuri, in aripa stanga dinspre strada Academiei, era instalat “cabinetul” de botanica al profesorului dr. Branza.
Intr’o zi un incendiu distruse colectiunile de botanica si herbariul strans cu atata truda de savantul profesor.
A doua zi bucurestenii l-au putut vedea in fata edificiului incendiat, plangand asa cum nu-l vazuse nimeni vreodata. Plangea stradania si munca unui om, nimicite intr’o clipa.

O alta amintire legata de trecutul acestui imobil este marele si ingeniosul furt al Clostei cu pui.
Cam pe la 1875 in Bucuresti isi facea aparitia si capata o mare faima, Pantazescu, un hot care incepuse a pune pe ganduri politia Capitalei prin desele si indraznetele furturi ce le facea. El scapa intotdeauna de urmariri si ca sa-si bata joc de politie facu sa circule svonul ca va fura “closca cu pui”.
La Universitate, in aripa stanga din mijloc, la parter, era instalat muzeul de antichitati. In mijlocul unui salon, intr’o vitrina inchisa cu geamuri se afla “tezaurul dela Pietroasa”, numit in popor “closca cu pui”. Muzeul era pazit ziua si noaptea de soldati. Intr’o noapte Pantazescu se urca prin acoperis in etajul deasupra salii unde era expus tezaurul. Cu sculele aduse, face o gaura in plafon, iar prin aceasta deschizatura se scoboara cu o franghie pe care o fixeaza in dusumeaua de sus. Odata scoborat, sparge geamul de la vitrina, scoate tezaurul si dispare pe unde venise.
In acest timp santinelele erau pe Sali si faceau “paza reglementara”.
A doua zi a fost o stupefactie generala cand s-a aflat ca Pantazescu s-a putut “tine de cuvant”, dand lovitura anuntata sub nasul sentinelelor.

Dr. N. I. Angelescu




Ilustratiunea Romana, decembrie 1933


Parcul Domeniilor


In anul 1916 o suprafata de 7 ha situata in extravilanul orasului, parte din Mosia Herastrau,  a fost parcelata pe baza unui plan intocmit de inginerul Grigore Popescu. Primele loturi incepeau sa fie vandute imediat dupa primul razboi mondial, exclusiv catre functionarii Ministerului Domeniilor. De aici si numele viitorului cartier: Parcul Domeniilor.

Pe planul original pe care il am din familie, loturile si strazile (fara denumiri la acel moment) sunt trasate intre urmatoarele limite:
la nord: Terenul Scoalei de Agricultura, actuala Universitate de Stiinte Agronomice
la est: Bulevardul Nou, actualul Bulevard Marasti
la sud: Terenul Crucii Rosii, actualul Spital Elias si Terenul Companiei Sanitare, actuala Agentie a Medicamentelor (fosta Centrofarm)
la vest: Soseaua Filantropia, actualul Bulevard Mihalache (fost 1 Mai)

Strazile au fost denumite ulterior dupa nume de aviatori romani celebri: Mircea Zorileanu, Petre Cretu, Ioan Muntenescu, Stefan Sanatescu, Gheorghe Stalpeanu si Nicolae Drossu. Exceptia s-a numit Constantin Sandu Aldea (inginer agronom si profesor la Scoala de Agricultura “Herastrau”), ultima dintre strazi fiind “taiata” din terenul Scolii de Agricultura si avand efectuate intersectiile mediane prin strapungerea loturilor marcate initial ca “rezervat” pe strada aviator Mircea Zorileanu. Intre timp strada aviator Ioan Muntenescu devine ulterior Alexandru Constantinescu (politician si ministru).
Fata de planul initial s-a mai executat o strapungere la capatul dinspre Soseaua Filantropia al strazii Alexandru Constantinescu.

La intersectia strazilor aviator Muntenescu si aviator Nicolae Drossu figurau pe planul initial: Biserica, Scoala, Cooperativa si Hala. Nu s-au mai construit insa.
In anul 1935 s-a hotarat constructia bisericii Casin (piatra de temelie s-a pus in anul 1937), situata pe un alt amplasament, la intersectia fostului Bulevard Nou, devenit Marasti dupa primul razboi mondial, cu strada Alexandru Constantinescu. Terenul a fost atribuit de Primarie, iar lucrarile, intrerupte de razboi, au continuat intre anii 1946-1959. Imbinare intre stilurile brancovenesc si bizantin, conceptul estetic a fost realizat de catre arh. D. Ionescu-Berechet (a proiectat printre altele si Mausoleul de la Mateias/Campulung Muscel).

Biserica Casin se va invecina cu Leaganul Sfanta Ecaterina, construit inca de la 1900, asezamant patronat de regina Elisabeta. In anul 1901 in curtea interioara s-a construit capela Sfanta Ecaterina (arh. I.D. Berindei).

Vilele din Parcul Domeniilor au fost construite in stiluri arhitecturale diferite: neoromanesc, art deco, modernist, cubist/bauhaus etc.


Bunica mea, Alice Grunau, casatorita in 1929 cu capitanul de vanatori de munte Ioan Dimancescu, a primit ca dota de la tatal sau, profesorul universitar de silvicultura Paul Adolf Grunau, un teren situat in Parcul Domeniilor (parcela 57). La 18 iulie 1933, “se autoriza la proprietatea nr.50 din strada Aviator Sanatescu constructia un corp de cladire cu pivnita, parter si etaj conform planurilor intocmite de arh. Horia Creanga”. La 16 septembrie 1933 s-a semnat contractul de angajament intre bunicii mei si Antrepriza Inginer I.D. Pantoleon, imobilul fiind predat un an mai tarziu, in toamna lui 1934.

foto (1937): tatal meu, Radu Mihai Dimancescu, in spatele casei, “calare" pe o sculptura de Cornel Medrea

Prezentul arhitectural nu se desfasoara sub cele mai bune auspicii. In goana dupa profit, tot mai multi dezvoltatori distrug specificul acestui cartier reprezentativ al capitalei prin demolari abuzive ale unor cladiri de patrimoniu protejate si prin constructii care nu respecta/forteaza prevederile legale (regim de inaltime, retrageri fata de strada si vecinatati, procent de ocupare a terenului etc.).
Citeste si Bucurestiul neiubit si Demolare ilegala in Domenii.

Noii veniti sunt pusi pe fapte (case) mari:


Un tur virtual prin cartier poate sa inceapa din fata bisericii Casin. La dreapta (sageata) incepe strada Alexandru Constantinescu, la capatul careia veti ajunge la Piata Domenii. Plimbare placuta!



Alin Dimancescu


citeste si:

Rugby - un inceput


In vara lui 1919, la sfarsitul primului razboi mondial, locotenent-colonelul Virgil Badulescu, seful Biroului Educatiei Fizice din cadrul Marelui Stat Major, primeste sarcina sa formeze un detasament sportiv cu care Romania va participa la mai multe probe sportive in cadrul Jocurilor Inter-Aliate de la Paris, desfasurate pe stadionul Pershing (22 iunie-6 iulie 1919).

Pe plan militar, participarea romaneasca in cadrul unui context international evidentia necesitatea unei alte viziuni vis-à-vis de pregatirea fizica in randul fortelor armate.
http://povesteaunuicercetas.blogspot.com/2009/09/la-final-de-razboi-participarea-la.html

Participarea selectionatei Romaniei la rugby se constituie in prima noastra prezenta la nivel international. Cele doua meciuri s-au soldat cu infrangeri (5-48 cu Franta la 23 iunie si 0-23 cu SUA la 26 iunie).

Componentii echipei noastre la aceste meciuri de debut au fost: Gheorghe Bentia, Victor Brabateanu, Constin Cratunescu, Ioan Dimancescu, (randul de jos, primul din dreapta), Dimitrie Dimancescu (randul de jos, mijloc), Aurel Draghici, Gheorghe Dragomirescu, Barbu Iconomu, Ion Iconomu, Mircea Iconomu, Henry Manu, Nicolae Marescu, Radu Polizu, Rudolph Shmetau, Gheorghe Ticleanu, Mircea Vidrascu, Nicolae Vraca.
(sursa: The Inter-allied Games, Paris 1919 / published by the Games Committee / Cornell University Library)

Palmaresul oficial al nationalei de rugby include ca debut meciul disputat cu SUA in 1919 (desi in realitate primul meci fusese disputat cu selectionata Frantei, in aceeasi competitie).

lista postari (53)

Bucuresti (13)


Balcic
(3)

sport, turism
(13)

hipism
(3)

ACF - Asociatia Crestina a Femeilor
(8)

sarbatori
(8)

in memoriam
(3)

Three Column Modification courtesy of The Blogger Guide